Imortalitatea, credinţa şi consolarea existenţială

Imortalitatea, ne spune Adam Leith Gollner în The Book of Immortality, este un oximoron prin însăși definiția sa de „viață după moarte”…

Imortalitatea, prin caracterul său de neatins, devine o chestiune de credință, ci nu un fapt, și înainte de a ne ultragia, autorul (departe de a o disputa or infirma) atrage atenția că nici nu o putem confirma.

Este binecunoscut faptul că simplul act al observației modifică comportamentul și probabil că astfel stau lucrurile și în cazul în care observatorul este, în același timp, și obiect: poate că, paradoxal, abia în moarte vom putea să ne meta-reprezentăm vidul ce vom deveni. Până atunci, însă, cunoașterea morții de dinaintea producerii sale este un exercițiu care, fie și la nivel abstract, ne rămâne inaccesibil.

Imortalitatea este visul umanității a cărei conștiință nu poate tolera – prin însăși construcția sa – posibilitatea non-existenței sale. Indiferent de cât de elaborate și avansate sunt capacitățile de care dispunem în ceea ce privește meta-gândirea și propria conștiință („gândesc și sunt conștient că gândesc – și, cu pas și mai departe – sunt conștient de faptul că-mi pot conștientiza gândirea”), suntem incapabili de a ne reprezenta reversul acestora: vidul existențial…

…ne oferim pe noi înșine (credințe, comportamente, speranțe – și iluzii, bineînțeles) în schimbul oricărui sistem de valori care promite imortalitatea sub o anumită formă >>> „Cine își amintește când și-a dat seama prima dată că urmează să moară?”

În fața incapacității centrale a conștiinței de a-și imagina o lipsă a conștiinței (!), răspunsul acesteia ia forma proiectelor de imortalitate, fiind similar oricărui răspuns pe care mintea îl creează de la sine, confruntată fiind cu necunoscutul și spațiile goale.

Acest principiu gestaltist aplicat (ne)cunoașterii trasează, așadar, cel puțin în ceea ce privește groaza față de propria mortalitate, granițele dintre ceea ce (credem) că știm, și anume viața, și ceea ce nu știm, respectiv moartea. Iar această graniță apare între cunoașterea clasică și… credință, sub forma imortalității.

Desigur – și aceasta și Adam Leith Gollner o precizează: distincția care se face în acest context între cunoaștere și credință este cea care se face și între faptele demonstrabile și demonstrate și ipotezele să le spunem neconcludente (încă).

Să fim, totuși, îngăduitori față de noi înșine:

Building palisades of belief is what we do when we can’t understand something that has no provable explanation.

Și, oricât de puțin ne place s-o admitem, acesta este un fapt.

Ne întoarcem către imaginație, așadar – „consolarea noastră existențială” –, pentru că suntem visători și pentru că suntem căutători: de sens, de rațiune, de cauzalitate. Pentru că noi nu suntem vid și pentru că nici nu putem trăi într-unul. Iar moartea este tocmai aceasta, în mod aparte prin caracterul său de nepătruns…

Franturi de intamplari banale pe care ai crede ca imortalitatea le va rata in absenta unui bun fotograf. Iata ca nu. >>> „Coborand iar si iar dintr-un tren”

Bibliografie

Adam Leith Gollner, The Book of Immortality, Doubleday, 2013

Foto: Sandy Millar pe Unsplash

Alexandra Frîncu

este psiholog clinician, consilier psihologic și formator acreditat. A fondat proiectul Cronica de psihologie din dorința de a apropia mai mult dimensiunea teoretică de cea practică a psihologiei.

Toate articolele acestui autor