Moartea ne distruge, ideea de moarte ne salvează

Deși moartea ca proces fizic ne distruge, ideea de moarte ne salvează.

Abordarea psihiatrului și psihoterapeutului Irvin D. Yalom este una ce nu se dezice de orientarea sa existențială nici în cazul confruntării clinice și nici în al celei personale, cu spectrul morții. Având o viziune întrucâtva filosofică și chiar optimistă asupra vieții și a corolarului acesteia, Irvin D. Yalom face apel la înțelepciunea filosofilor Greciei antice pentru a ilustra o serie de idei a căror validitate empirică în încercările de a ne trăi viața poate fi constitui un mod de a învinge angoasa morții.

I. Proiectele de imortalitate pe care ni le construim ca răspuns în fața terorii anihilării nu reprezintă decât încercări zadarnice de a ne conserva o identitate ce nu se poate susține de una singură în fața perspectivei și mai angoasante: veșnicia efemerității (!). Pentru că, adesea, nu este neapărat moartea în sine cea care ne sperie, ci semnificația greșită pe care i-o atribuim, crezând – narcisism omenesc – că vom mai fi acolo s-o trăim sau că ceva din noi va mai fi acolo pentru a o simți.

Instalatia ii solicita privitorului o reactie viscerala; este coplesitoare si aproape epuizanta in violenta si moartea pe care le inspira… >>> „Balkan Baroque” de Marina Abramovic in premiera la Timisoara

II. Totuși, departe de a constitui o tragedie, moartea este o a doua șansă la viață. Pe bună dreptate, putem spune că primim cu toții o primă șansă la viață atunci când ne naștem; pe a doua însă n-o primim decât atunci când ne trezim cu adevărat întru viață și începem să existăm; iar catalizatorii acestei a doua nașteri sunt ceea ce Yalom numește experiențe revelatoare: acele puncte de cotitură, mai mari și mai mici, ale vieții cotidiene ce pun lucrurile în perspectivă și pe noi față în față cu noi înșine, obligându-ne la un audit existențial.

Irvin D. Yalom, Privind soarele în faţă, Editura Vellant, 2011

III. Angoasa de moarte nu poate fi alungată decât de prezența vieții, iar aceasta înseamnă ființare – a noastră și a celorlalți. Cu alte cuvinte, în acest context este vorba despre stabilirea unor conexiuni semnificative și a unor relații autentice în primul rând cu noi înșine, dar și cu ceilalți.

Cititi despre Conflictul estetic in Moartea la Venetia

Responsabilitatea față de propria existență se manifestă prin conștientizare de sine, precum și prin ieșirea din spațiul limitat al propriei persoane spre a intra, de fapt, în câmpul viu al existenței ce transcende limitele fizice.

Din fericire, așadar, pare că ne putem elibera de lanțurile terorii. Salvarea poate veni uneori și dintr-o anumită doză de disperare – disperare anticipată în fața perspectivei de a ne fi trăit greșit viețile, de a aduna din ce în ce mai multe regrete și de a fi condamnați la a trăi repetitiv o singură, aceeași existență chinuitoare, nesatisfăcătoare.

Conchidem în cuvintele mai sus menționatului teoretician și practician: echilibrul interior rezultă din conștientizarea faptului că nu lucrurile în sine ne deranjează, ci interpretarea pe care le-o dăm.
  
Cine își amintește când și-a dat seama prima dată că urmează să moară?

Bibliografie: Irvin D. Yalom, Privind soarele în faţă, Editura Vellant: București, 2011
Foto: Edu Lauton pe Unsplash

Alexandra Frîncu

este psiholog clinician, consilier psihologic și formator acreditat. A fondat proiectul Cronica de psihologie din dorința de a apropia mai mult dimensiunea teoretică de cea practică a psihologiei.

Toate articolele acestui autor