Distructivitatea umană sau despre rezistențele la schimbările interioare

Se poate spune că noi trăim astăzi într-o societate globală, plină de evenimente generatoare de crize de tot felul atât la nivel social, cât și la nivel familial sau individual. Episoadele de criză au devenit situatia prevalentă în lumea de astăzi. Din punct de vedere epistemologic evoluția fenomenelor de astăzi, fie ele sociale, economice, politice nu mai este liniară, ci se realizează printr-o succesiune de crize. Însăși teoria evolutionistă postulează că trecerea de la un nivel la altul al evoluției unui fenomen, de la un ciclu la altul, s-a facut si se face în continuare printr-un proces cataclismic, prin crize care au rolul de a segrega și purifica o variabilă adaptativă față de balastul nefolositor (Vrasti, R., 2012, p. 6).

Toate necesitățile sunt posibilități de descărcare (Dorner, K., Plog, U. și alții, 2014, p. 311).

Distructivitatea umană este o necesitate? Putem vorbi de o criză în acest sens?

Aproape fiecare criză are un partener de criză, care, la rândul lui, chiar dacă separat, are nevoie de ajutor” (Dorner, K., Plog, U. și alții, 2014, p. 311). Folosind termenii lui Erich Fromm, postulăm ca parteneri ai unei posibile crize interne, cu implicații sociale, optimismul și pesimismul. Stări psihice opuse, acestea două susțin în plan social atitudini diferite față de viitorul omenirii.

Optimismul este forma alienată a credinței, pesimismul este forma alienată a disperării (Fromm, E., 2015, p. 631).

Citiţi şi ce spune Erich Fromm despre caracterul necrofil si caracterul biofil

A răspunde cu grijă și cu responsabilitate omului și viitorului său, înseamnă a opta pentru una din cele două atitudini, credință sau disperare, susține Erich Fromm. Definind cele două atitudini din perspectiva responsabilității, Fromm ne plasează într-o criză profundă si aparent fără ieșire.

Credința rațională, ca și disperarea rațională, se bazează pe cea mai amănunțită cunoaștere critică a tuturor factorilor relevanți pentru supraviețuirea omului. Baza credinței raționale la om este prezența unei reale posibilități a salvării sale; baza pentru disperarea rațională ar fi cunoașterea faptului că nu se poate vedea nicio astfel de posibilitate (Fromm, E., 2015, p. 631).

Erich Fromm, Anatomia distructivităţii umane, Editura Trei, 2015

Literatura psihologică susține că o criză trebuie păstrată deschisă cât mai mult timp posibil. Anxietatea existentă între cei doi parteneri ai crizei trebuie menținută cât mai mult timp. Aceasta reprezintă materialul cu care se lucrează. Credința și disperarea, ca elemente sănătoase care, prin alienare, duc la optimism, respectiv pesimism, reprezintă, în acest context, actori ai crizei sociale și individuale în același timp.

Și dacă

fără un punct zero nu există criză, iar fără criză nu există dezvoltare (Dorner, K, Plog, U. și alții, 2014, p. 312), 

pentru Radu Vrasti

…teoria largita a crizei a condus si la conturarea unui deznodamant pozitiv al crizei. Confruntarea cu un eveniment declansator al unei crize si cu derularea ei cu toate costurile pe care le incumba nu rezulta numai intr-un dezechilibru psihologic, ci poate conduce si la cresterea capacitatii de coping, dobandirea unor abilitati noi și, în final, la cresterea rezilienței individuale. În acest fel, criza poate fi privită ca și o oportunitate, de unde și sloganul lucrătorilor de criză care spune ca „În fiecare criză există un sâmbure al dezvoltarii personale” (Vrasti, R., 2012, p. 11).

O criză a umanității, în general, o criză a societății, în particular și o criză individuală, iată un tablou ce pare să fie definit de Erich Fromm în lucrarea sa Anatomia distructivității umane.

Există o serie de principii care stau la baza intervenţiei în criză (după Everly, 2000, apud Voicu, I., Marineanu, V., 2012):

1. intervenţia imediată, impusă de caracterul situaţional / emoţional extrem, cu scopul de a preveni şi / sau limita daunele persoanei şi a ale celor din jur;
2. stabilizarea psihologică şi comportamentală a persoanei aflate în criză, în scopul reducerii distresului şi evoluţiei deteriorării capacităţii sale funcţionale adaptative;
3. facilitarea înţelegerii rolului agenţilor declanşatori şi a dinamicii crizei, pentru a permite persoanei aflate în criză să formuleze afirmaţii de coping echilibrate, sănătoase şi să controleze, astfel, stările emoţionale negative şi autodistructive;
4. focalizarea pe rezolvarea practică a problemelor, pe identificarea obiectivă a resurselor disponibile, pe formularea unui plan de acţiune realist şi pe identificarea surselor de suport social al persoanei aflate în criză;
5. restabilirea încrederii persoanei aflate în criză, prin oferirea de asistenţă orientată spre redobândirea deprinderilor de coping adaptativ, a funcţionalităţii adecvate şi prin adoptarea unei atitudini echilibrate şi mai realiste.

Sigmund Freud a aratat că motivațiile comportamentului sunt complexe și multiple. Astfel, unele comportamente / simptome pot fi determinate de o configurație specifică de factori intrapsihici, alteori, de o complexitate de alte forțe etiologice (Gabbard, G., 2014).

O abordare psihodinamică a psihiatriei aduce în discuție capcanele pe care principiul determinismului psihic le aduce. Daca psihismul omului este determinat genetic sau social, se poate vorbi de libertate de alegere, de libertate de acțiune? Glen Gabbard (2014) afirmă că nu toate comportamentele omului sunt determinate de factori inconștienți. În acest sens, Gabbard ofera exemplul pacientului cu Alzheimer care nu este victima unui act ratat atunci când uită numele pacientului. Este important pentru specialist să diferențieze simptomele și comportamentele care pot fi explicate prin interveția factorilor dinamici și care au alte explicații. Astfel, o primă capcană evidențiată în contextul psihiatriei psihodinamice este depășită. A doua capcană ce trebuie evitată, sunt credințele unor pacienți că sunt victime pasive ale forțelor inconștiente, ei refuzând orice efort de a-și schimba comportamentul.

Deși poate fi mai restricționată decât ne place să credem, intenția conștientă de a ne schimba poate fi un factor care influențează dispariția simptomelor (Appelbaum, 1981, apud Gabbard, G., 2014, p. 32).

Similar principiului determinării psihice, cu capcanele si potențialul său salvator pentru individ, putem vorbi de un principiu al determinismului social, cel puțin cu privire la conceptul de agresivite și la implicațiile acestuia pentru evoluția sociețății, în contextul crizei dublu determinate- de la individ la societate și de la societate la individ – așa cum a văzut-o Erich Fromm. Dacă în plan individual, observăm că prin ea însăși criza este, în același timp, o șansă pentru individ prin gradele de libertate pe care i le oferă în situația de reconfigurare atât în plan interior, cât și din punctul de vedere al impactului social pe care acesta îl are, criza socială aduce cu ea evidențierea rolului determinant al indivizilor umani care alcătuiesc societatea prin asumarea / sau nu a capacității de a modifica un dat așa-zis prestabilit la un moment bine determinat istoric și social.

Poziția abordată de Erich Fromm în cartea Anatomia distructivității umane este

una de credință rațională în capacitatea omului de a se extrage din ceea ce pare a fi capcana fatală a circumstanțelor pe care le-a creat (Fromm, E., 2014, p. 633).

Răspândirea disperării raționale este ea însăși distructivă. Fromm consideră că atitudinea majorității oamenilor este, din nefericire, de indiferență cu privire la viitorul omului. În acest context, credința sau disperarea ar fi fost o șansă la evoluție, la ieșirea din criză.

O analiză comparativă a optimiștilor și a pesimiștilor, după Erich Fromm, ca manifestări sociale a două prototipuri umane, evidențiază o atitudine comună a celor două variante umane: trăiesc la fel de confortabil și sunt la fel de puțin implicați.

…și în vreme ce pesimismul lor funcționează în mare măsură pentru a-i proteja de orice cerință internă de a face ceva, prin proiectarea ideii că nu se poate face nimic, optimiștii se apără împotriva aceleiași cerințe interne convingându-se pe ei înșiși că totul se mișcă oricum în direcția bună, așa că nu este nevoie să facă nimic (Fromm, E., 2014, p. 633).

În acest context, ce atitudine este cea care duce la rezolvarea unei posibile crize sociale?

Citiţi despre Sinuciderea si criza financiara: Minunata lume noua, anomia care anihileaza

Atitudinea cel mai puțin pasivă este cea care privește dezvoltarea și salvarea propriei persoane. Desigur, evoluția personală este puternic limitată de structura socială. A considera influența socială drept determinism social, deci imposibil de distrus bariera condiționărilor impuse de societate, este o scuză pentru propria rezistență la schimbarea interioară, consideră Erich Fromm. Autorul își exprimă astfel credința în libertatea omului de a evolua, atat în plan social, cât și individual, libertate pe care o are la îndemână, altfel spus, în termenii autorilor Manualului de psihiatrie socială și psihoterapie:

Dacă omul este în mod esențial fragmentat (Luther, 1991), cu alte cuvinte trebuie să fie completat de alții sau de alte lucruri, atunci libertatea lui constă și într-un plan de viață deschis la un capăt. Vrea să fie stăpân asupra morții sale, să decidă asupra momentului morții sale, devenind astfel, din punct de vedere determinist, animal, își răpește singur libertatea ca om. De la un anumit grad, cele două drepturi de bază, cel al autodeterminării și al dreptului la viață, se află în opoziție- sau, mai bine spus poate- cele două drepturi se autocontrolează pentru ca niciunul să nu se absolutizeze (Dorner, K, Plog, U. și alții, 2014, pp. 314-315).

Vorbind despre ambiguitatea speranței, Erich Fromm prezintă o analiză istorică a manifestării agresivității de către indivizi în plan social. El arată că dacă omul preistoric era caracterizat de un nivel minim de distructivitate concomitent cu un nivel optim de cooperare și împărțire a bunurilor, în timp, creșterea productivității muncii, întemeierea unor state cu ierarhii și elite sunt însoțite de apariția cruzimii și a distructivității pe scară largă.

Este legitim să ne imaginăm că omul va închide acest cerc și va construi o societate în care nimeni să nu se simtă amenințat; nici copilul de către părinte; nici părintele de către șeful lui; nicio clasă socială de către alta; nicio națiune de către o superputere. Atingerea acestui scop este extrem de dificilă din motive economice, politice, culturale și psihologice…; dar studiul empiric al tuturor datelor arată că există o posibilitate reală de a construi o astfel de lume într-un viitor previzibil dacă se îndepărtează blocajele politice și psihologice (Fromm, E., 2015, pp. 629-630)

Cu privire la prevenția crizelor, literatura psihologică delimitează între prevenția primară și prevenția secundară. Dacă prevenția secundară presupune interacțiuni din timp cu persoane care amenință să intre în criză, prevenția primară iese de pe teritoriul psihiatriei, ea reprezintă pentru actorii politici o sarcină cetățenească:

Este vorba […] de lupta contra condițiilor care implică violență… despre lupta împotriva a tot ce degradează relațiile oamenilor cu ei înșiși și cu ceilalți și le devalorizează activitățile, împotriva a ceea ce îi izolează și îi limitează obsesiv, indiferent dacă este vorba despre construcția unei case, […] despre situația vârstnicilor…. este o luptă pentru tot ce încurajează solidaritatea mutuală între oameni, care sunt totuși legați de întrebarea: în ce mod pot deveni dorințele noastre de violență, în cazul „eliberării de negativ”, relații cu adversarul care să țină cont de alteritatea celuilalt și în ce mod dreptul la autodeterminare și apartenență solidară își pot găsi echilibrul. Ne putem trăi viața doar cu moartea ca însoțitor constant și familiar (Dorner, K., Plog, U. și alții, 2014, pp. 315-316).

Rezistențele la schimbările interioare sunt premise pentru rezistențele la schimbările sociale. Heinz Kohut vorbește despre un Sine multiplu care nu este un indicator de boală, ci definește indivizi

ce pot profita de diferite formațiuni coezive ale lor înșiși care există la suprafață și în profunzime și care sunt independente una de alta (Kohut, H., 2016, p. 138).

Agresivitatea, ca dat biologic, este o apărare a individului împotriva amenințării intereselor sale vitale. Ca formă alterată a agresivității-sadismul și necrofilia, de exemplu, nu sunt înăscute. Acest fapt permite reducerea lor când condițiile economice sunt prielnice dezvoltării armonioase a individului,

…dezvoltării plenare a nevoilor și capacităților autentice ale omului, dezvoltării activității umane independente și a puterii creatoare a omului ca scop final (Fromm, E., 2015, p. 630).

Vorbind despre Sinele multiplu, Heinz Kohut se întreabă dacă este îndreptățită presupunerea că unul dintre aceşti Sine are o poziție mai centrală.

Singurul criteriu pe care l-am găsit pentru a defini provizoriu care Sine este mai apropiat de centru este calitatea sa de punct focal de convergență al celor mai profunde ambiții și celor mai înalte idealuri ale individului (Kohut, H., 2016, pp. 138-139).

Putem să privim agresivitatea și ca rezistență la schimbările interioare ce ar urma să se producă în fiecare dintre noi.

Dacă ar fi să stabilim o legătură directă între criză – socială și individuală, agresivitate și Sine, am exprima acest lucru în termenii lui Heinz Kohut:

Dedicarea față de un astfel de Sine individual le permite indivizilor să manifeste acel tip de curaj în care, cu deplină conștiință și cu ochii deschiși, riscă propria distrugere fizică pentru ceva mult mai important decât supraviețuirea Sinelui nuclear ca, de exemplu, în devotamentul față de anumite idealuri… Nu oricine este dispus să-și riste supraviețuirea, dar unii oameni sunt capabili să sacrifice anumite alte avantaje pentru idealurile lor și, desigur, pentru ambițiile lor (Kohut, H., 2016, p. 139)

Heinz Kohut despre dezvoltarea Sinelui in relatie cu mediul

Bibliografie

1. Dorner, K., Plog, U., Teller, C., Wendt, F. (2014). Manual de psihiatrie socială și psihoterapie, București: Trei.
2. Everly, G.S. (2000). Five principles of crisis intervention: Reducing the risk of premature crisis intervention, International Journal of Emergency Mental Health, 2, pp.1-4.
3. Fromm, E. (2015). Anatomia distructivității umane, București: Trei.
4. Gabbard, G. (2014). Tratat de psihiatrie psihodinamică, București: Trei.
5. Kohut, H. (2016). Psihologia sinelui, București: Trei.
6. Voicu, I., Marineanu V. (2016). Intervenția în criză și primul ajutor psihologic. Ghid operațional, București: Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei Bucureşti.
7. Vrasti, R. (2012). Ghid practic de intervenție în criză.

Foto: Randy Laybourne pe Unsplash