Părăsim, pentru moment, tărâmul clinic şi descriptiv al isteriei pentru a ne îndrepta atenţia către o latură socială şi politică pe care au potenţat-o scrierile lui Freud despre isterie. Este vorba despre mişcarea feministă şi despre felul în care discursul feminist a fost infuenţat de reflecţiile psihanalizei asupra patologiei isterice. Aceste descoperiri au avut un dublu sens. Pe de-o parte, cazul Idei Bauer cunoscută în lucrările lui Freud sub numele Dora au alimentat criticile la adresa mişcării feministe, găsind în tratamentul Dorei şi conceptualizarea lui Freud rămăşiţele unui patriarhat procustian şi grandios. Pe de altă parte, cazul Berthei Pappenheim, cunoscută în literatura psihanalitică sub numele de Anna O., a însufleţit mişcarea feministă prin însăşi activitatea Berthei care, cum bine se ştie, a fost o militantă pentru drepturile femeilor în Germania.
Găsiţi aici un portret psihanalitic al Doamnei Bovary
“Isterici din toate ţările, uniţi-vă!” pare să fie sloganul a cărui fantomă bântuie până astăzi. Pe vremea lui Freud, acest îndemn aducea împreună celebrele paciente de la Salpêtrière cu cele din Viena. La Salpêtrière erau internate îndeosebi femei simple, fără multă educaţie, dar care, prin manifestările lor, produceau un întreg spectacol în faţa audienţei mesmerizate, compusă exclusiv din bărbaţi, în care vioara întâi era însuşi celebrul Charcot. La Viena, isteria din cabinetul lui Freud se vedea mai ales sub forma femeii educate şi inteligente, aparţinând unei societăţi burgheze devenită plicticoasă în rigorile ei victoriene. Aceste femei erau, în acelaşi timp, şi victime şi rebele. Isteria însăşi comportă un caracter ambiguu, de oscilaţie continuă, de confuzie care alimentează şi întăreşte proiecţiile cele mai diverse. Isterica este victima propriei sale suferinţe psihice, a propriei enigme inconştiente care se joacă mereu şi mereu cu scopul de a deveni vizibilă, dar care rămâne adesea nedescifrată. Dar, totodată, isterica triumfă în lupta cu propria ei condiţie de femeie. Ea se opune, prin însuşi statutul de bolnavă, de suferindă, rolului pasiv al femeii care se sacrifică şi se supune. Prin suferinţa sa, ea obligă pe cei din jur să devină nu doar spectatori ai teatrului ei interior, ci şi părtaşi ai suferinţei sale. Ne amintim, dintr-un articol trecut, cât de greu a fost pentru familia Dorei să tolereze boala care i-a măcinat întreaga existenţă.
În ceea ce o priveşte pe Bertha Pappenheim, trebuie să notăm că activitatea ei de militantă pentru drepturile femeilor nu a coincis cu perioada în care a fost bolnavă. Altfel spus, ea a trebuit ca mai întâi să se vindece pentru ca, ulterior, să urmeze traseul care poate că fusese blocat de însăşi patologia ei. Anna O. nu a rămas nici victimă, nici rebelă. Vindecarea a dizolvat conflictualitatea inerentă isteriei şi i-a permis înscrierea într-un registru dedicat, susţinut şi apreciat al muncii sale. Pentru că acolo unde isteria e vindecată dispare efervescenţa unei demonstrativităţi căutate cu orice preţ.
Citiţi şi Anna O. a împlinit 150 ani
Revenind la perspectiva socială şi politică, isteria se manifestă şi ca un efect patologic al patriarhatului, şi ca o formă de subminare a acestuia. Sau, aşa cum aflăm de la psihanaliză, simptomul isteric semnifică, în acelaşi timp, o împlinire a dorinţei şi o rezistenţă împotriva împlinirii ei. Teoria psihanalitică despre isterie arată caracterul contradictoriu, ambiguu care stă la baza ei. Istericul se află în imposibilitatea de a alege între mamă şi tată care are ca efect oscilaţia continuă între un rol feminin şi un rol masculin, nici unul asumat în totalitate. Istericul este cel care întotdeauna doreşte, dar care niciodată nu îşi va putea asuma responsabilitatea pentru dorinţa sa. Istericul este cel care doreşte, dar care eşuează să obţină. Ce doreşte istericul? Doreşte falusul, cu toate implicaţiile lui simbolice. Iar dacă patriarhatul înseamnă putere falică, atunci isteria reflectă, în acelaşi timp, şi dorinţa pentru această putere şi respingerea ei.
