Isteria între victimizare şi rebeliune: ce ne învaţă psihanaliza despre feminism şi protestul isteric

Iată cum isteria capătă o nouă valenţă în discursul public. Dacă până acum ea reflecta supunerea femeii în faţa unei ordini patriarhale de netăgăduit, odată cu punerea ei sub lupa psihanalitică, isteria se transformă într-o formă de subminare a condiţiei femeilor de până atunci. Dora, de pildă, nu mai e văzută ca o victimă a propriei patologii, ca o tânără deranjată mental, ci ca o puştoaică îndrăzneaţă şi independentă care contestă autoritatea bărbaţilor, în general, şi pe cea a lui Freud, în particular. Întreruperea tratamentului poate fi interpretat ca un ultim afront al Dorei în faţa supunerii autorităţii doctorului şi a interpretărilor acestuia.

Psihanaliza aduce la lumină rolul jucat de sexualitate şi de plăcerea sexuală în viaţa femeilor. Mută accentul deci de pe rolul de mamă şi casnică a femeii pe cel de femeie cu dorinţe, cu plăceri, cu aspiraţii şi ambiţii personale. Simptomele isterice nu mai sunt văzute ca nişte posesiuni demonice incomode, ci ca nişte mesaje cu sens psihologic şi chiar social. Isteria văzută astfel reprezintă un protest împotriva unui patriarhat pe cale să-şi piardă puterea şi a unui avânt al femeii către progres şi afirmare. Dacă această dorinţă are un cost, atunci acesta este însăşi suferinţa psihică şi riscul de a părea ridicol, teatral, risc pe care o criză de isterie sau un simptom isteric îl comportă întotdeauna. Dar dorinţei nu-i pasă pentru că, nu-i aşa, isteria înseamnă încarnarea prin excelenţă a dorinţei.

 

Găsiţi aici un portret psihanalitic al Doamnei Bovary

„Isterici din toate ţările, uniţi-vă!” pare să fie sloganul a cărui fantomă bântuie până astăzi. Pe vremea lui Freud, acest îndemn aducea împreună celebrele paciente de la Salpêtrière cu cele din Viena. La Salpêtrière erau internate îndeosebi femei simple, fără multă educaţie, dar care, prin manifestările lor, produceau un întreg spectacol în faţa audienţei mesmerizate, compusă exclusiv din bărbaţi, în care vioara întâi era însuşi celebrul Charcot. La Viena, isteria din cabinetul lui Freud se vedea mai ales sub forma femeii educate şi inteligente, aparţinând unei societăţi burgheze devenită plicticoasă în rigorile ei victoriene. Aceste femei erau, în acelaşi timp, şi victime şi rebele. Isteria însăşi comportă un caracter ambiguu, de oscilaţie continuă, de confuzie care alimentează şi întăreşte proiecţiile cele mai diverse. Isterica este victima propriei sale suferinţe psihice, a propriei enigme inconştiente care se joacă mereu şi mereu cu scopul de a deveni vizibilă, dar care rămâne adesea nedescifrată. Dar, totodată, isterica triumfă în lupta cu propria ei condiţie de femeie. Ea se opune, prin însuşi statutul de bolnavă, de suferindă, rolului pasiv al femeii care se sacrifică şi se supune. Prin suferinţa sa, ea obligă pe cei din jur să devină nu doar spectatori ai teatrului ei interior, ci şi părtaşi ai suferinţei sale. Ne amintim, dintr-un articol trecut, cât de greu a fost pentru familia Dorei să tolereze boala care i-a măcinat întreaga existenţă.

În ceea ce o priveşte pe Bertha Pappenheim, trebuie să notăm că activitatea ei de militantă pentru drepturile femeilor nu a coincis cu perioada în care a fost bolnavă. Altfel spus, ea a trebuit ca mai întâi să se vindece pentru ca, ulterior, să urmeze traseul care poate că fusese blocat de însăşi patologia ei. Anna O. nu a rămas nici victimă, nici rebelă. Vindecarea a dizolvat conflictualitatea inerentă isteriei şi i-a permis înscrierea într-un registru dedicat, susţinut şi apreciat al muncii sale. Pentru că acolo unde isteria e vindecată dispare efervescenţa unei demonstrativităţi căutate cu orice preţ.

Citiţi şi Anna O. a împlinit 150 ani

Revenind la perspectiva socială şi politică, isteria se manifestă şi ca un efect patologic al patriarhatului, şi ca o formă de subminare a acestuia. Sau, aşa cum aflăm de la psihanaliză, simptomul isteric semnifică, în acelaşi timp, o împlinire a dorinţei şi o rezistenţă împotriva împlinirii ei. Teoria psihanalitică despre isterie arată caracterul contradictoriu, ambiguu care stă la baza ei. Istericul se află în imposibilitatea de a alege între mamă şi tată care are ca efect oscilaţia continuă între un rol feminin şi un rol masculin, nici unul asumat în totalitate. Istericul este cel care întotdeauna doreşte, dar care niciodată nu îşi va putea asuma responsabilitatea pentru dorinţa sa. Istericul este cel care doreşte, dar care eşuează să obţină. Ce doreşte istericul? Doreşte falusul, cu toate implicaţiile lui simbolice. Iar dacă patriarhatul înseamnă putere falică, atunci isteria reflectă, în acelaşi timp, şi dorinţa pentru această putere şi respingerea ei.