Măsura de la care plecăm în judecarea lumii este cea cu care am fost noi înșine – sau așa am simțit că am fost – măsurați și judecați.
Se întâmplă astfel că putem porni în viață cu set de „filtre” mai degrabă nefericite și nefolositoare decât cu unele flexibile, ajustabile. Este ca și când set-up-ul nostru emoțional s-ar face pe baza unui input… și gata, asta este tot: nici o posibilitate de update, nici o variantă de schimb.
Vârstele de la care pornim în construcția lumilor noastre interioare sunt vulnerabile în orice moment, iar fiecare își are specificul. Cu toate acestea, cu cât mai mult petrecem trăind, convinși fiind de justețea sa, într-un set dat de credințe sau convingeri explicative ale lumii noastre, cu atât mai dureros va fi momentul infirmării acestora.
Dezvăluirea secretelor are o astfel de putere, iar un exemplu este cel al dezvăluirii unui copil că este adoptat.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
În fața unei astfel de invalidări a sistemului familial și a autenticității sale, însăși identitatea de sine se fisurează: individul este nevoit să plece din nou în reconfigurarea propriului sine, și nu doar de la întrebarea „cine sunt eu?” (care, adesea, dispune de o bază identitară transmisă genealogic). Pentru că spectrul trădării și al încrederii înșelate se refractă inevitabil în numeroase direcții; ce certitudine există, de altfel, în privința cutărui – oricărui – lucru, devreme în privința unuia elementar – „sunt copilul mamei și al tatei” – totul s-a dovedit a fi o înșelăciune?
Iar studiile de specialitate recente afirmă cu tot mai mare vehemență acest lucru: cu cât mai târziu este comunicată vestea adopției, cu atât mai semnificativ pare a fi impactul emoțional pe termen lung asupra copilului.
Este vorba de mai mult decât furie și este mai mult decât trădare: este vorba despre un sentiment de a anulare și de a fi fost mințiți în mod deliberat; este, de asemenea, confruntarea cu faptul că toată lumea a știut această minciună flagrantă pe care a ales s-o tăinuiască, s-o întrețină. Aproape ca o rea-voință.
Dar atât, doar aproape. Pentru că nici o poveste nu are vreodată o singură perspectivă, iar cea a părintelui este în egală măsură de validă, cu toate că poate nu se face văzută sau auzită la fel de clar. Adesea, sunt propriile umbre, complexe și sentimente de vinovăție cele care dau naștere la tot felul de mecanisme de apărare și care îl împiedică pe părintele adoptiv să gestioneze deschis fenomenul adopției.
Growing Up, maturizarea fortata a copiilor nedoriti si dorinta de vindecare
Este vorba adesea de presiuni familiale sau sociale, de valorizarea dincolo de o măsură sănătoasă a ceea ce înseamnă a avea copii, a duce bagajul genetic mai departe și chiar a fi în mod autentic părinte, precum și de prejudecăți, percepții și alte credințe disfuncționale despre ce înseamnă să fii un părinte bun…
Iar parentalitatea este un subiect tot atât de sensibil pe cât este cel al dezvoltării emoționale a copilului… Ce ar fi însă important de reținut în astfel de situații este că, deși se poate vorbi despre nediscriminare ori viziune dacă nu critică, cel puțin rezonabilă, aproape niciodată nu este vorba despre reavoință sau premeditare (înțeleasă ca responsabilitate ce poate fi asumată) atunci când vine vorba despre familie – sub orice formă va fi fost ea constituită.
Îndemnul terapeutic ar fi astfel către moderație și cumpănire. A gândi ponderat pune bazele acțiunilor echilibrate și cu o mai mare șansă de a fi cele potrivite. Nu există niciodată răspunsuri în mod absolut corecte sau greșite, tot așa cum nu există nici un șablon ori un tipar după care să fie croite și ajustate toate sistemele familiale.
Privatizarea copilariei: despre „parintii-elicopter” si „copiii-minune”
Acest eseu este inspirat de articolul „What Happens When Parents Wait to Tell a Child He’s Adopted A new study suggests that learning about one’s own adoption after a certain age could lead to lower life satisfaction in the future” de Ashley Fetters, in The Atlantic, 22 iulie 2019
Foto: Guillaume de Germain pe Unsplash
Alexandra Frîncu
este psiholog clinician, consilier psihologic și formator acreditat. A fondat proiectul Cronica de psihologie din dorința de a apropia mai mult dimensiunea teoretică de cea practică a psihologiei.
