Asocierea dintre durere și isterie a fost confirmată de Sigmund Freud, care a dat exemplul unor pacienți isterici în cazul cărora afectele neplăcute și refulate erau convertite într-o senzație organică dureroasă. Durerea reprezintă, din acest punct de vedere, un simptom uzual de conversie care are o semnificație simbolică ale cărei origini și implicații pot fi aflate în procesul terapeutic.
Pe de altă parte, Harold Merskey, în lucrarea sa The Analysis of Hysteria, observă în capitolul dedicat legăturii dintre isterie și durere că e dificil de demonstrat evoluția psihodinamică a unui simptom organic. În același timp, numărul pacienților care acuză dureri din motive psihologice este unul crescut, atingând 38% în cazul medicinei generale (Devine și Merskey, 1965) și 65,6% în practica psihiatrică (Spear, 1967). Adesea, acești pacienți prezintă simptome asociate depresiei, anxietății sau isteriei.
Merskey atrage atenția că diagnosticul de durere isterică nu este unul facil și trebuie să se îndeplinească mai multe condiții pentru ca acest diagnostic să fie valabil. În primul rând, e necesară absența unei cauze sau explicații organice adecvate. Apoi, nu trebuie să existe un diagnostic de schizofrenie sau depresie. Diagnosticul de durere isterică se pune în prezența unui sindrom bine conturat precum o patologie somatică, identificată pe baza unor criterii clare. Ideală ar fi și identificarea unui conflict emoțional care a cauzat refularea și a dus la apariția simptomului de conversie. Dovada unui astfel de conflict este dificil de depistat, observă Harold Merskey.
Un exemplu elocvent de durere isterică e cel al Sindromului Couvade, în care partenerul de viață al femeii însărcinate experimentează, el însuși, anumite simptome pe care le are viitoarea mamă. Theodor Reik (1914) s-a ocupat îndeaproape de acest sindrom care descrie un comportament cunoscut încă din Antichitate, specific soților femeilor pe cale să nască. Soțul poate experimenta dureri de cap, de dinți, alte dureri localizate și chiar ceea ce numim dureri ale nașterii.
În 1984 L. Y. Bogren observa, în studiile lui, că 20% din bărbații cărora urma să li se nască primul copil aveau dureri specifice Sindromului Couvade. Caracteristicile acestor bărbați erau vârsta mai înaintată în comparație cu cei neafectați, atașament față de mamele lor sau identificare cu acestea și prezența anxietății la soție pe durata sarcinii. Bogren a interpretat că Sindromul Couvade este mai prezent în rândul bărbaților care au tendința de a se identifica cu soțiile lor. Durerile experimentate în acest sindrom nu au explicații fiziologice plauzibile, dar arată modul în care simpatia, identificarea, imitarea, procesele de gândire care se sprijină pe afect pot să contribuie la apariția durerii. Mai mult decât atât, dacă privim durerea ca o soluție pentru rezolvarea unui conflict emoțional, atunci putem spune că ea reprezintă un simptom de conversie isterică.
Citiţi şi Psihoterapie şi durere existenţială
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
O dificultate pe care o comportă senzația de durere și îndeosebi durerea prezentă în isterie este dată de natura durerii. Dacă în trecut durerea era o emoție, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea durerea începe sa fie asociată cu o afecțiune organică. De aici rezultă confuzia că durerea pe care o acuză pacienții isterici nu este una reală, ci una închipuită. O viziune mai cuprinzătoare în acest sens a oferit-o Austie (1871) care credea că durerile organice sunt consecințe ultime ale dezechilibrului emoțional, incluzând la originea durerilor și resentimentul inconștient pentru neglijarea funcțiilor sexuale. Apoi, știm de la Freud că isteria se află în strânsă legătură cu frustrarea sexuală și că durerea care este asociată cu suferința poate fi în mod inconștient preferată în locul unui simptom disociativ. Iată cum durerea, la fel ca orice alt simptom fizic, are o psihodinamică proprie.
Aflaţi De ce Freud avea dreptate despre isterie
Psihodinamica durerii cu origini emoționale a constituit mai degrabă un domeniu al speculației decât unul al dovezilor. H. Merskey și F. G. Spear (1967) au evidențiat 27 de autori care au asociat durerea cu sentimentele de vinovăție, ostilitate și resentiment. G. L. Engel, despre care Harold Merskey afirmă că a fost cel mai influent cercetător în psihodinamica durerii, a descris mai întâi, în 1951, durerea facială ca simptom isteric asociat cu ceea ce el numea durere psihogenă. Precum alți autori cu interese în psihodinamică, George Engel a arătat că durerea servea ca un semnal privind o vătămare organică, că avea o funcție comunicativă și că era legată de pedeapsă, agresivitate, vinovăție, dorințe sexuale și pierderea obiectului. Dacă durerea e un semnal în fața unui pericol, atunci pregătirea pentru acțiune, fie prin fugă, fie prin luptă evidenţiază legătura între durerea psihogenă și tendința către iritabilitate.
D. Blumer (1975) a examinat 388 de pacienți cu durere cronică persistentă care fuseseră consultați în secții de neurochirurgie și ortopedie. El a găsit că pacienții cu durere nevrotică erau marcați de conflicte intrapsihice, de puternice nevoi infantile sadomasochiste și de dependență care generau sentimente de vinovăție. Durerea era o soluție de compromis în fața acestor conflicte intrapsihice care solicita și antrena dependența, furnizând, în același timp, ispășirea pentru sentimentele de vinovăție. În același timp, durerea reprezenta un bun mijloc de răzbunare la adresa partenerului de viață. Merskey și Spear (1975) au găsit o legătură importantă între durerea prezentă în isterie și fixațiile pregenitale. Acest tip particular de durere trebuie diferențiat de durerea prezentă în halucinații sau delir, de durerea din depresie sau de intensificarea senzațiilor dureroase prezente în ipohondrie.
Pentru a demonstra că durerea are cauze afective e nevoie de o explicație psihodinamică pentru geneza simptomelor. Teoretic, explică Harold Merskey, acest lucru poate fi decelat doar în asocierile libere ale pacientului în timpul procesului analitic. Este însă foarte posibil ca aceste asocieri să lipsească din discursul pacientului, caz în care diagnosticul trebuie pus cu mare prudență. Totodată, există și alte implicații diagnostice ale durerii care nu au de-a face cu simptome conversive și care sunt deosebit de importante pentru practica psihoterapeutică. Acestea trimit la legătura dintre durere și anxietate sau depresie. Depresia și anxietatea cauzează adesea dureri precum durerile de cap și pot intensifica senzația de durere deja prezentă. Prin urmare, e nevoie de pricepere din partea terapeutului și de o viziune psihodinamică menită să reconstituie lanțul asociativ al suferinței pacientului până la aflarea și dizolvarea conflictului intrapsihic care a generat durerea.
