Măsurătorile IQ au debutat în Franța la începutul secolului trecut, dintr-o nevoie specifică de a evalua performanțele academice ale elevilor. Primele grile de măsurare a coeficientului de inteligență se axau pe diferite capacități cognitive de abstractizare și categorizare, urmărind progresia la o serie de probe a căror dificultate sporea treptat.

Cu toate că aceste scale de evaluare psihologică au fost revizuite într-o mai mare sau mai mică măsură de-a lungul anilor, ele sunt încă folosite și își dovedesc în continuare validitatea și fidelitatea referitoare la consistența rezultatelor. Ba mai mult, sunt încă suficient de utile și de performante, încât să surprindă activ și precis dinamica facultăților noastre cognitive.

Se pare că media IQ-ului din ultima sută de ani a crescut de la un scor de 70 de puncte, dacă l-am măsura pe cel de acum o sută de ani după normele de azi, la 130 de puncte, dacă l-am măsura pe cel de azi după normele de acum o sută de ani! Să fie acesta o reflectare a incapacităților predecesorilor noștri ori o reflectare a hiperabilităților noastre? se întreabă James Flynn, cercetător și profesor de filosofie morală și științe cognitive.

Citiţi şi Matematica si trauma. Un text de Ferenczi revizitat ieri la Budapesta

Nici una, nici alta, ne răspunde acesta. De fapt, departe de a fi în sens strict vorba de o augmentare a capacității cognitive din punct de vedere calitativ, este mai degrabă vorba de o creștere calitativă a performanțelor favorizată și susținută de progresul social și tehnologic intens al ultimului secol.

Creșterea perioadei de școlarizare, alături de numărul tot mai mare al persoanelor care urmează pe o perioadă mai îndelungată studii academice, conjugate cu dezvoltarea tehnologiilor care promovează abilitățile cognitive abstracte au permis și chiar, într-un anumit sens, au obligat factorii de funcționare intelectuală să se adapteze, să se dezvolte, să progreseze spre a ieși din realitatea strâmtă a obiectualității și a pătrunde pe teritoriul nemărginit al gândirii ipotetice.

Ne-am putea gândi că funcțiile noastre cognitive nu pot decât să continue a urma această tendință, nu? Probabil.

James Flynn însă ne atrage atenția că, indiferent de măsura acestei capacități extra-dezvoltate, avem încă fronturi unde lucrurile nu stau la fel de bine, cum este cel al politicii; în ciuda moralității bune, a logicii excepționale și a nemaipomenitei capacități de abstractizare, în privința relațiilor interumane și internaționale mai avem o lungă cale de străbătut. Pentru că tehnologia și stilul modern de viață ne cuceresc prin economicitatea sa, suntem distrași de la studiul amănunțit al istoricului nostru social. Acel „de unde venim”, din acest punct de vedere, este factorul critic ce poate el singur să catalizeze legăturile dintre disponibilitățile cognitive și cele sociale.

Este simplu: erorile trecutului dau măsura empatiei istorice, sociale, dacă pot spune așa. Putem gândi foarte bine și foarte repede, dar avem nevoie să gândim și corect și mai ales să nu regândim erorile trecutului. Cu atât mai mult avem nevoie de această capacitate de empatie cognitiv-socială în contextul unei lumi marcate de globalizare și intensă mobilitate a oamenilor, de contact cultural, valoric, moral.

Empatia: cum să priveşti pe aceeaşi fereastră ca pacientul

Din fericire, dispunem în continuare de „rezerve”, așa cum Flynn numește acest potențial cognitiv a cărui dovadă o facem. Și, pentru o mai detaliată prezentare a subiectului, precum și pentru câteva exemple concrete… referitor la acesta, vă invit să-i urmăriți prelegerea din cadrul conferințelor TEDTalks, Why our IQ levels are higher than our grandparents’.

Foto: Andrea Piacquadio pe Pexels

Alexandra Frîncu

este psiholog clinician, consilier psihologic și formator acreditat. A fondat proiectul Cronica de psihologie din dorința de a apropia mai mult dimensiunea teoretică de cea practică a psihologiei.

Toate articolele acestui autor