Fără precedente sau avataruri, albumele cu nuduri apar în premieră chiar la începutul veacului. Vor prolifera în cei doisprezece ani premergători Marelui Război spre a dispărea la începutul celui din urmă mare război. Publicate între 1902 și 1914, albumele cu nuduri sunt, de fapt, primele reviste de fotografii cu modele nud, şi se pretinde că le sunt destinate artiștilor. Aceste fascicule, vândute la prețuri mici, le sunt prezentate cititorilor drept cataloage de poze, fiecare număr deschizându-se cu câteva pagini de text teoretic care ar trebui să probeze că le sunt „destinate artiștilor”, menţiune de altminteri afișată cu mândrie pe copertă.

Document artistic sau revistă pentru bărbaţi*?

Proclamând sus şi tare academismul pur, ambiția lor artistică este susținută, în plus, de prezența lor în arhivele multor instituții și artiști ai vremii: de la Școala de Arte Plastice până la arhivele lui Picasso şi până la cele din Matisse, revistele cu nuduri se găsesc pretutindeni. Cu toate acestea, la o privire mai atentă, conținutul lor științific – îndoielnic nu doar într-o privinţă – cum ar fi imaginile – uneori foarte sugestive – sugerează că cititorul vizat nu ar fi chiar artistul, cât amatorul de artă, în sensul, evident, de „iubitor de frumos”. Revistele cu nuduri sunt, prin urmare, jurnale create de bărbați, pentru bărbați.

De fapt, fotografiile și legendele lor stau la originea unui discurs care evocă dominația „sexului puternic” asupra „sexului slab”, un ascendent dublat de o dominație asupra Celuilalt, care poate fi înţeles în trei moduri diferite şi simultane în cadrul albumelor cu nuduri. Celălalt este femininul, Celălalt este exoticul, Celălalt este nebunul. Textele-imagini ale revistelor sunt înţesate cu clișee: genul, rasa și patologia sunt polii în jurul cărora revistele cu nuduri pot exprima și pot reflecta mentalitățile epocii. Și dacă primii doi poli nu au scăpat vreodată iconografiei erotice sau artistice, al treilea a venit mai neașteptat. Pline de surprize, revistele nudurilor nu se vor mulțumi să se bazeze pe stereotipuri exotice, iar o influență pe cât de incongruentă, pe atât de deconcertantă contaminează aceste fascicule.

>> De ce isteria nu mai e văzută în cabinetele de psihanaliză și capcanele determinismului biologic si sociologic

Stranietatea fotografiilor

Pagina cu pagină, fotografiile „academice” forţează clişeele, cu modele care pozează într-un mod ce ne lasă perplecşi. Atitudinile modelelor sunt uneori destul de departe de convențiile artistice în domeniu, iar posturile lor, forțate în multe feluri, lezează clișeele. Număr după număr, descoperim corpurile în tensiune, deformate ale modelelor: precum în spasme, tinerele se întind și se contorsionează sub ochii uimiți ai cititorului. Din când în când, aceste corpuri distorsionate se combină cu expresii faciale întunecate și chiar extatice. Aceste imagini, precum cea apărută în 1909 în L’Étude académique, nu lasă nici o umbră de îndoială: nebunia le bântuie pe unele dintre aceste modele.

Reviste pentru bărbaţi, reviste de artă? Surpriza este aceeași: la prima vedere, figura femeii nebune e cea care atrage atenţia. Privite în lumina timpului lor, imaginile torturate ne devin totuşi mai clare. Descoperim în iconografia contemporană, în special în iconografia medicală cum aceste atitudini chinuite nu sunt din neant. Ci își extrag vocabularul din sursele unei imagerii ştiinţifice şi savante, care face obiectul unei ample popularizări.

Când nebunia devine muză

În Parisul fin de siècle isteria îşi află epoca de aur. Într-adevăr, dacă Spitalul Salpêtrière avea la mijlocul secolului al XIX-lea doar 1% femei diagnosticate cu isterie, în jurul anului 1880 ponderea pacientelor isterice era de aproape un sfert. Alieniştii, în frunte cu doctorul Jean-Martin Charcot, au produs nenumărate tratate şi sute de articole în anii 1870 și 1880, cu scopul popularizării maladiei. În acest demers de diseminare, cea mai importantă a fost probabil lucrarea Iconographie photographique de la Salpêtrière a lui Charcot, o antologie a isteriei ilustrată cu fotografii (1876-1880).

Despre demonstraţiile lui Charcot: …pacientii isterici defilau in cadrul unor demonstratii publice – precum proceda neurologul francez Jean-Martin Charcot… >>> „De ce Freud avea dreptate despre isterie”

În lumina clișeelor lui Charcot nu mai e loc de vreo îndoială: e într-adevăr imageria isteriei cea care traversează revistele cu nuduri. Iar dacă cercetările lui Rae Beth Gordon au arătat deja cum imageria medicală a pătruns în lumea spectacolului popular în jurul anului 1900, infuzându-l cu o nouă estetică, descoperim acum că ea a alimentat totodată şi revistele cu nuduri. Documente artistice sau documente licenţioase, puţin importă: indiferent că publicaţiile se prezintă drept cataloage de modele anatomice pentru artişti şi pentru amatorii de artă, analogia nu ne surprinde.

>> Tot despre Jean-Martin Charcot: În scurta sa şedere la Paris (1885-1886) Freud are prilejul să vadă demonstraţiile lui Charcot, iar tot deceniul următor al cercetării lui este consacrat isteriei. >>> Ion Vianu, „Când delirul devine forma curentă de existenţă”

De la isterizare la sexualizare: totuna

Avansând un pic cu înţelegerea mizei ştiinţei alieniste de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi a muncii lui Charcot, lucrurile se mai limpezesc. Această epocă, de mari progrese în domeniul științific, a fost și cea care a asociat fatal patologia, psihologia și sexualitatea: nebunia, isteria și sexul au devenit cele trei dimensiuni ale discursului medicilor alienişti. Delirul a fost gătit în toate sosurile, iar femeia a fost cea care a plătit prețul. Şi cum s-ar fi putut altfel? Însăși etimologia termenului „isterie” trimite la cuvântul grecesc pentru uter. Prin urmare, în mod natural ştiinţa medicală de fin de siècle a gravitat în jurul femeii isterice, ghidate doar de sexul ei. De fapt, dacă alieniştii anilor 1880 și 1890 asociau cu isteria noţiunile de criminalitate și alcoolism, îi vor fi ataşat, în plus, cu deosebire patologiile sexuale şi în primul rând sifilisul. Şi ce ţintă poate fi mai uşoară decât cea expusă bolii zi de zi? Evident, teoriile psihiatrice nu au putut decât să scoată în evidenţă că „isteria şi prostituţia reprezintă un fel de exces al sexului frumos”.

Cum boala era asociată în mod obișnuit cu abuzul de raporturi sexuale, prostituatele au fost întotdeauna suspectate de isterie. Asimilarea fetei care face trotuarul cu isterica a găsit un ecou chiar în marginalizarea lor: pentru prostituată, închisoarea bordelului; pentru isterică, cea a spitalului. Îngrădirea era, din nou, trăsătura unificatoare. Isteria a devenit astfel reversul suprasexualizării feminine, având ca avers prostituția.

La urma urmelor, ceea ce e în joc cât priveşte sexul feminin la sfârșitul secolului al XIX-lea devine fundamental pentru înțelegerea reutilizării de aceste reviste a imageriei medicale. Isterizarea corpului femeii o transformă „pe toată în sex”.

Citiţi şi Despre sexualitate, cu mâna pe inimă

Această sexualizare, palpabilă în clişeele de la Salpêtrière, este evidentă în revistele nudului. Nuditatea corpurilor se adaugă la senzualitatea lor, la lascivitatea lor, la sexualitatea lor extremă. Şi goale, și încordate, modelele se oferă ochilor cititorilor care nu pot decât să se delecteze cu aceste corpuri supuse tuturor fanteziilor.

Revista nudului, oglindă a ambivalenţelor epocii

Pe lângă faptul că își află inspirația pe filoanele stereotipiilor şi stereotipizărilor reprezentate de rasă și de gen, revista nudului găsește în patologia fin-de-siècle mijloacele de reînnoire a vocabularului său vizual. Sexul, exotismul și isteria lucrează împreună, astfel rezonând perfect cu tiparele de dominare din epocă. Creată de și pentru bărbați, revista nudului livrează un discurs care este ce-şi dorește cititorul și obișnuiește să audă. Acesta, în esență masculin, găsește în albumul nudului fertilizatorul dominației sale.

Isteria între victimizare şi rebeliune: ce ne învaţă psihanaliza despre feminism şi protestul isteric

În acest sens, revista nudului confirmă ambivalența utilizărilor sale. Dacă ambiția ei artistică este onorată de utilizările la vedere al căror obiect îl face, imaginile pe care le vehiculează – vizuale, ca și mentale – fac din ea totodată o curiozitate, un document licenţios, o curiosa, pe scurt. Între ambiguități și clișee, ea navighează între polii instabili ai academismului și lejerității. Profund echivoc, albumul nudului reflectă întrebările pe care le ridică, într-un mod infinit de complex. În timp ce dezvăluie tensiunile inerente timpului său, dezbaterile pe care le suscită, ieri ca şi azi, traduc și clarifică o întrebare dintotdeauna: când vorbim despre artă şi când vorbim obscenitate?

* Revue de charm, în orig. – n. trad.

Traducere de D. L. Bîtfoi
Imaginile provin de la Manon Lecaplain, autoarea studiului

Vedeţi aici toate articolele din dosarul „Isteria astăzi: pledoarie pentru diagnosticul psihanalitic”

Articolul De la Charcot la „revistele pentru bărbaţi”: când isteria devine fantezie a fost publicat iniţial de The Conversation şi poate fi citit în original aici.