Studiul proximității în context social și cultural referitor la interacțiunile fizice ușoare se numește proxemie, al cărei fondator este Edward T. Hall. Proximitatea – ori vecinătatea – în condițiile anumitor situații sociale poate fi considerată, conform lui Anne Ancelin Schützenberger, ca aparținând domeniului de analiză a comportamentului nonverbal și al mișcării, dacă ținem cont de faptul că „abordează formarea grupurilor și relațiile între oameni.” (p. 105)
Fiecare om posedă o arie de siguranță (p.143),
reprezentând în fapt o zonă ori un perimetru „de distanță sau de spațiu necesar” pentru a ne fi asigurat sentimentul de securitate și de integritate personală, arie ce diferă în dimensiune în funcție de relațiile pe care le avem cu ceilalți oameni din jurul nostru, dar și în funcție de fiecare individ în parte.
Ne apropiem mai mult de persoanele cunoscute decât de necunoscuți,
afirmă Anne Ancelin Schützenberger, ceea ce nu constituie o informație nouă. „Teritoriul” nostru depinde de mulți factori, iar tendința de a ni-l stabili astfel încât să ne favorizeze o zonă fizică de confort psihologic nu este nici ea ieșită din comun.
Citeştedespre
Sindromul de aniversare şi loialitatea familială invizibilă
Din aceste puncte de vedere, conform lui Hall, ne utilizăm spațiul în funcție și de posibilitatea de a ne relaționa cu ceilalți, de măsura în care a ne apropia sau a ne distanța de ei subscrie nevoilor noastre, ceea ce face ca ariile de teritoriu să poată fi împărțite în patru mari categorii:
- Zona de distanță intimă: sau de contact, la 40 de cm;
- Zona de distanță personală: de la 45 de cm la 1,25 metri;
- Zona de distanță socială: de la 1,20 metri la 3,60 metri;
- Zona de distanță publică: de la 3,60 metri la 8 metri și chiar mai mult.
Dacă distanța intimă este rezervată persoanelor foarte apropiate, membri ai familiei, partener de viață și prieteni foarte buni, iar distanța personală este comună în cadrul reuniunilor amicale ori a întâlnirilor întâmplătoare de pe stradă, distanța sau distanţarea socială (și chiar și cea de distanță publică) este cea de la care „ne derulăm tranzacțiile profesionale impersonale” și formale.
Cu alte cuvinte, distanţa sau distanţarea socială este un spațiu al granițelor personale în contextul interacțiunii cu necunoscuți, dar pe un teritoriu comun. Este distanța rezervată relațiilor mai degrabă formale sau pe care o alegem pentru a trata care nu ne afectează în mod direct.
Telemunca: noua normalitate pentru mulţi, dar vine cu riscuri ascunse – un nou studiu
Greșit înțeleasă ca zonă ce ne împiedică de la a ne relaționa (mai ales în timpul pandemiei de coronavirus sau Covid-19), distanța sau distanţarea socială pune, într-adevăr, accent pe spațiul fizic dintre persoane, însă în contextul unor situații sociale impersonale. Este foarte importantă această precizare, întrucât ea se aplică tuturor acelor spații comune, publice, în care interacțiunile pe care le avem unii cu ceilalți nu sunt mai mult decât niște tranzacții formale, determinate de prezența arbitrară în același loc ori de un scop comun la fel de fortuit.
Este distanța care îi permite fiecăruia să-și vadă liniștit de propriile treburi, conchide Anne Ancelin Schützenberger, și astfel ar trebui să o înțelegem și noi: este spațiul personal care ne asigură o zonă sigură, neutră și confortabilă din toate punctele de vedere, o zonă fără intruziunea neplăcută și nedorită a contactului cu un străin.
Citiţi mai multe la Cafe Gradiva despre pandemia de coronavirus / COVID-19
Bibliografie: Schützenberger, A., A. (2019). Limbajul secret al corpului. București: Philobia.
Foto: Victor Garcia / Unsplash
Alexandra Frîncu
este psiholog clinician, consilier psihologic și formator acreditat. A fondat proiectul Cronica de psihologie din dorința de a apropia mai mult dimensiunea teoretică de cea practică a psihologiei.
