Copiii noștri ne moștenesc
Dar adulții chiar îi înțeleg cu adevărat pe copii? – se întreabă Françoise Dolto în contextul posibilăților de asumare a limitării umane, în ciuda presiunii responsabilității parentale și care altfel poate deturna buna dezvoltare a copilului.
Revenind la centralitatea cuvântului, Françoise Dolto afirmă că există încă mulți adulți care și-au „refulat copilăria” ori care chiar „nu au terminat-o încă”. Mai mult, „cuvintele pe care le folosește un copil” îi pot trezi adultului „experiențe afective, emoționale, fizice” aflate în legătură cu propriul său spațiu și timp al copilăriei, adeseori „complet diferite” de cele trăite de copil sau ale situației din prezent.
Din acest fapt – într-o destul de mare măsură, după cum se va vedea, asemănător principiilor genealogice – rezultă următorul aspect de netăgăduit în privința relațiilor dintre părinte și copil:
Copiii noștri poartă în spate datoriile noastre
…datorii în sens de dinamică nerezolvată, de experiențe nefericite refulate în noi.
În mod aparte însă, în ceea ce privește capacitatea de exprimare a acestor dinamici inconștient preluate, copilul recurge la corporalitate. Limbajul său cognitiv și verbal nefiind suficient elaborat și nebeneficiind de o susținere neuronală adecvată, este înlocuit de limbajul corporal.
Și mai precis spus, corpul copilului devine vehicul al limbajului, ba chiar
corpul este limbaj, funcționarea corpului este limbaj,
ceea ce face ca, în cazul dezechilibrelor dinamicii afective din ansamblul părinte-copil, acesta din urmă să devină „primul psihoterapeut al părinților lui.”
Acest fenomen este posibil datorită faptului că, la astfel de vârste mici și foarte mici, copilul „este fuzional” cu părinții săi, și nu doar biologic, cât mai ales „emoțional și afectiv.” Copilul se proiectează în părinții săi, ne spune Françoise Dolto, pentru că tocmai prin intermediul acestei identificări simbolice el reușește să se construiască pe sine în plan identitar, social.
Psihoterapia copilului este şi psihoterapia părintelui, ne spune Françoise Dolto
Relația părintelui cu copilul – ori viceversa – este, așadar, nu doar o relație simbolică, este și una „de limbaj”:
 |
| Françoise Dolto, Dificultatea de a trăi. Povestiri psihanalitice despre copii, Editura Trei, București, 2009 |
copilul exprimă ceea ce părinții lui închid în ei și nu pot exprima.
Grăitor al adevărului, am putea spune – iată în ce fel venirea pe lume a unui copil schimbă ordinea „universului” familial și, cumva, obligă la restructurarea dinamicilor inconștiente propriii atât fiecărui părinte, cât și ansamblului dat de cuplul parental.
Anxietatea la copii poate fi prevenită de părinţi
Bibliografie: Françoise Dolto, Dificultatea de a trăi. Povestiri psihanalitice despre copii, Editura Trei, București, 2009
Foto: Bermix Studio pe Unsplash
Alexandra Frîncu
este psiholog clinician, consilier psihologic și formator acreditat. A fondat proiectul Cronica de psihologie din dorința de a apropia mai mult dimensiunea teoretică de cea practică a psihologiei.
