Cura analitică aduce la lumină motivațiile inconștiente
În abordarea psihoterapeutică a copilului din perspectivă psihanalitică, Françoise Dolto afirmă că rolul acesteia este în primul rând de „a ajuta viața să își reintre în drepturi”. Începerea unei cure analitice, fie că este a părintelui, fie a copilului, semnalează existența unei suferințe ori chiar faptul că a fost sesizată o „oprire din dezvoltare sau o stopare a creativității la copil” – simptom care, de altfel, trebuie interpretat cu mare atenție.
Considerând această sarcină una dintre „dificultățile meseriei noastre de psihanalist”, Françoise Dolto subliniază faptul că trebuie mai întâi înțeleasă dinamica manifestării simptomatice a copilului: este vorba de o apărare față de o situație „pe care nu o poate încă asuma” ori se regăsește el deja „într-o fază în care și-a pierdut încrederea în sine”, riscând astfel rămânerea în urmă?
În ceea ce privește intervenția propriu-zisă, psihanalista își construiește argumentul în jurul cuvântului și a capacității acestuia nu doar de (re)simbolizare, cât mai ales de eliberare: revelând conștientului ceea ce a rămas ascuns și care astfel provoca suferință, „rostirea” determină depășirea problemei.
Experiențele sezorial-corporale și emergența conștiinței de sine la copilul mic
Cuvântul, iată descoperirea psihanalizei
Cuvântul „ca mediator a tot ceea ce este dureros în noi”, ne spune Françoise Dolto, aduce eliberarea de povara refulatului inconștient și permite exprimarea și ascultarea, rostirea și asumarea suferinței – care, de cele mai multe ori, în cazul copilului reprezintă o preluare a dinamicilor sufletești parentale.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
Ca etiologie a acestei „patologii” a parentalității, tot mai des întâlnită în „zilele noastre”, Françoise Dolto indică lipsa încrederii din partea părintelui în „ființa umană care se ridică”, deci care se formează și dezvoltă, neîncredere ce are drept efect impunerea „cu orice chip” a unui „mod de viață rigid.”
În ce fel ajută psihanaliza în acest caz? Chiar dacă beneficiarul direct este copilul, cel indirect este părintele și mediul familial, ne spune Françoise Dolto, deoarece
psihanalistul îi poate ajuta pe părinți în mod indirect, prin travaliul pe care îl face cu ei în cadrul analizei [copilului].
Sunt relevate și înțelese astfel propriile contradicții pe care, dacă părinții reușesc să și le asume, atunci copiii vor fi eliberați de angoasele cauzate de necunoscut și de limitările, firești de altfel, ale părinților ca oameni, permițând așadar crearea legăturilor emoționale autentice:
 |
| Françoise Dolto, Dificultatea de a trăi. Povestiri psihanalitice despre copii, Editura Trei, București, 2009 |
Asumarea propriilor contradicții (…) înseamnă să îți pui mereu întrebări în ceea ce te privește și, simultan, să fii împreună cu ceilalți, să trăiești realitatea acestei zile fără să o raportezi permanent la imaginar.
Citiţi despre Cauza copiilor-cetăţeni sau despre „Dificultatea de a trăi”
Bibliografie: Françoise Dolto, Dificultatea de a trăi. Povestiri psihanalitice despre copii, Editura Trei, București, 2009
Foto: Jordan Whitt / Unsplash
>> Cu ce se ocupă un psihanalist
Alexandra Frîncu
este psiholog clinician, consilier psihologic și formator acreditat. A fondat proiectul Cronica de psihologie din dorința de a apropia mai mult dimensiunea teoretică de cea practică a psihologiei.
