Personalitatea copilului moare din cauza lipsei de relaţie

Există unele interdicții dialectice și dinamice în interiorul familiilor. Unii copii poartă marca acestora nu în numele lor, ci în virtutea faptului că au moștenit povara interdicției de a spune, (…) în așa fel încât corpul lor manifestă și semnifică aceste lucruri care nu pot fi rostite.

Importanța verbalizării în procesul de construcție identitară a copilului este esențială, afirmă Françoise Dolto, nu doar pentru ca acesta să nu preia în mod inconștient, prin dinamica proiecției, conținuturi psihoafective ce nu-i aparțin, dar și pentru a-l ajuta să se formeze pe sine ca unitate diferențiată de cei din jur.

Cuvântul, în accepțiunea lui Françoise Dolto, devine simbol al relației și al legăturii copilului cu exteriorul, cu ceilalți. Este modalitatea prin care, dincolo de comunicarea senzorială din relația cu persoana primară de îngrijire, copilul stabilește contactul cu cei din jurul său, un contact în sine social, mediat și mijlocit de această capacitate a verbalului de a pune în relație vieți interioare distincte în identitățile lor.

De ce copiii „nu cresc de la sine” şi care sunt nevoile esenţiale ale copiilor

Niciodată nu este prea devreme pentru a-i vorbi unei ființe umane,

afirmă Françoise Dolto, iar această rostire se face cu atât mai necesară atunci când copilul are nevoie de înțelegere – în sensul de pătrundere nu neapărat a semnificației cuvântului, cât a egalizării sale interioare din contextul descifrat non-verbal prin rostirea părintelui.

Văzând, în cadrul articolelor anterioare, cum corpul copilului este cel care preia spre manifestare conținuturile ascunse din mintal-afectivul parental, este cu atât mai important de înțeles faptul că securizarea copilului se face prin externalizarea acestor trăiri cu care el se identifică; folosindu-se de cadrul mintal și emoțional al părinților pentru a se construi identitar, este de la sine înțeleasă preluarea nu doar a structurii cadrului, cât și conținutului acestuia.

Trebuie să îi vorbim copilului ca persoană, lăsându-i și acestuia posibilitatea de a răspunde,

îndeamnă Françoise Dolto, precizând că acest răspuns va fi unul

pe care nu îl auzim, deoarece el nu are încă darul vorbirii,

însă va fi un răspuns „formulat ca dorință” a cărei recunoaștere verbală va avea efect securizant asupra psihicului copilului.

Psihoterapia copilului este şi psihoterapia părintelui, ne spune Françoise Dolto

Înțelegând, așadar, că

un lucru care nu a fost reluat prin cuvinte rămâne acolo, până în momentul în care este în sfârșit rostit,

Françoise Dolto insistă asupra necesității acestui proces de normalizare, de altfel, în care

spunem adevărul copilului în loc să ne lăsăm pradă angoaselor pentru ce spune copilul.

Reținem de aici faptul că este copilul acela care dă glas acestor angoase inconștiente de origine parentală:

corpul [copilului] este cel care vorbește în locul acelui lucru care nu poate fi rostit, care ar trebui să fie rostit și care este anti-viață

– Françoise Dolto referindu-se aici la faptul că a-i refuza copilului autenticitatea exprimării și a-l lăsa pradă, iată, acestor angoase nu doar că i se refuză dreptul la dezvoltarea propriei identități, ci mai ales se împiedică astfel formarea legăturii cu lumea exterioară:

subiectul [personalitatea în formare a copilului] moare din cauza lipsei de relație,

adică a legăturii prin cuvânt, simbolic-sociale.

Concluzionăm astfel că începutul limbajului nu se face odată cu achiziționarea deplină a capacității efective de rostire din partea copilului, ci se realizează treptat, pe baza unor experiențe și interacțiuni fondatoare în acest sens cu ceilalți din jur. Același lucru se poate afirma și despre structurarea identității.

Françoise Dolto, Dificultatea de a trăi. Povestiri psihanalitice despre copii, Editura Trei, București, 2009

Însă, din acest ultim punct de vedere, limbajul ca sistem de referință în dezvoltarea abstract-simbolică a reprezentării de sine este elementul central, care dă formă Sinelui și care îmbină într-un tot coerent personalitatea, cu aspectele sale intelectuale, corporale, afective:

A fi viu nu înseamnă doar a fi gândire, ci un ansamblu afectiv, intelectual, corporalizat, totul manifestându-se pentru copil prin intermediul unei limbi. […] Ființa se află mai degrabă acolo unde este și rostire.

Dar adulţii chiar îi înţeleg pe copii? Ce crede Françoise Dolto

Bibliografie: Françoise Dolto, Dificultatea de a trăi. Povestiri psihanalitice despre copii, Editura Trei, București, 2009

Foto: Jason Rosewell pe Unsplash

Alexandra Frîncu

este psiholog clinician, consilier psihologic și formator acreditat. A fondat proiectul Cronica de psihologie din dorința de a apropia mai mult dimensiunea teoretică de cea practică a psihologiei.

Toate articolele acestui autor