Despre bani și traumatizare: „Cine nu muncește nu mănâncă!”

Cine e sărac este singurul vinovat fiindcă n-a învățat nimic. Iar cine n-a învățat nimic este prost. Și pe urmă trebuie să facă munca murdară pe care nimeni altcineva nu vrea s-o facă de bunăvoie. Primul meu job de vacanță a fost în construcții și a durat patru săptămâni, iar în următoarea vacanță de vară am muncit într-o fabrică de marmură. Acest lucru mi-a arătat realitatea descrisă de mama:

Dacă nu vrei să înveți la școală, ai să vezi că trebuie să mergi ca tatăl tău la carieră!

Așa că am preferat să învăț pentru note bune, iar mai târziu am fost foarte uimit să văd cât de mulți bani primesc chiar dacă la sfârșitul zilei n-am realizat nimic concret, n-am târât poveri grele, ci doar m-am dus la întâlniri, am băut cafea, am citit eventual un articol științific și am scris un text de câteva pagini. Sau, în calitate de cercetător, am observat alți oameni care desfășurau deseori munci dificile și periculoase, i-am interogat un pic despre ce fac ei și apoi am codificat totul acasă, la birou, în chestionare complicate.

>> Cât de prezentă este trauma psihică în viaţa noastră şi cum facem faţă efectelor ei?

Corelația dintre realizare și retribuție a rămas pentru mine o enigmă în copilărie, în adolescență și până la maturitate, când eram deja în câmpul muncii. În virtutea atitudinii mele inițiale, o atitudine tipică de victimă, reflectată în principiul „Cine nu muncește nu mănâncă”, am avut întotdeauna conștiința încărcată, întrebându-mă dacă voi fi realizat oare destul pentru banii pe care i-am primit de la angajatorul meu.

Abia mult mai târziu m-am lămurit că nu poate exista absolut nici o corelație între o anumită sumă de bani și tot ceea ce realizează cineva într-o zi de muncă, fie ea fizică ori intelectuală. Cum să fie stabilit un raport adecvat între calitatea unei activități și cantitatea de bani? În ciuda jocurilor mărunte și a calculelor interminabile din contractele pentru fixarea tarifelor, salariul este o componentă a sistemului de valorizare a muncii la nivelul întregii societăți. El se măsoară în primul rând în funcție de numărul celor dispuși să muncească și numărul șomerilor care sunt gata să încaseze cât mai puțin pe oră spre a-și câștiga subzistența, pentru ca „angajatorii”, cei care profită de fapt de munca altora, să poată câștiga bani. Pervertirea raportului dintre angajați și angajatori, dintre „cei care își caută de muncă” și „cei care dau de muncă”, exprimă foarte bine, chiar la modul literal, ideologia răsturnării raportului dintre agresor și victimă în economia capitalistă.

>> Alain Badiou despre limbajul banilor în capitalism

Astăzi sunt relativ bogat și cu toate astea muncesc mult, fiindcă îmi place și consider că are rost ceea ce fac. De aceea i-am și spus recent consilierului meu de la bancă atunci când a vrut să-mi vândă niște plasamente cât mai rentabile: Sunt deja suficient de bogat. Pentru nevoile mele de trai, în continuare modeste, am destui bani. În plus, îmi repugnă ideea de a lua parte la exploatarea altor oameni prin intermediul acțiunilor și al fondurilor imobiliare. Sau de a-i mandata pe așa-numiții experți să facă speculații financiare cu banii mei – incluzând riscul unor pierderi mari. „Lăsați banii să lucreze pentru dvs.!” – iată ideologia turuită de unii care maschează dinamicile relației agresor-victimă într-un sistem economic concurențial. Actualmente acțiunile întreprinderilor de armament sunt din nou deosebit de rentabile. Deci să contribui și eu, cu puținii mei bani, la marea afacere a războiului?

Și în cadrul terapiilor mă întâlnesc din când în când cu tema banilor. Pentru un pacient care lucra într-o bancă de investiții tot ce a contat a fost să-și concentreze, până la dependență, activitatea asupra unor afaceri financiare tot mai mari numai pentru a-și abate atenția de la faptul că tatăl lui îl abandonase în copilărie lângă o mamă traumatizată, care amenința în permanență cu sinuciderea, ceea ce chiar a făcut până la urmă.

Potrivit experienței mele, multe profesii sunt strategii de supraviețuire în condiții de traumă – firește, și profesia de psihoterapeut. Abia cel care a înțeles acest lucru poate începe să caute ceea ce constituie pentru el o activitate economică realmente judicioasă, care îi face bine lui însuși și are efecte benefice și asupra altora. Cine nu este în contact cu el însuși se pierde tot mai mult în munca pe care o face. El se lasă folosit abuziv pentru scopurile și închipuirile altora. Își vinde pe bani integritatea personală și morală, fără a remarca faptul că, procedând astfel, le provoacă altora daune imense și că devine agresor sau co-agresor traumatizant. El face abstracție de propria responsabilitate în ceea ce privește activitatea lui profesională și dă vina pe instanțe superioare sau pe constrângeri obiective.

>> Psiholog, psihoterapeut, psihiatru: 4 profiluri profesionale noi

Fragment din volumul Cine sunt eu într-o societate traumatizată? de Franz Ruppert, în curs de apariția la Editura Trei. (Pasaj publicate cu acordul editurii).

Foto: jesse orrico / Unsplash