Căci nu de metodă depinde succesul învățătorului. După cum nici scopul exclusiv al școlii nu este să îndese cunoștințe în capetele copiilor, ci mai degrabă să-i formeze pe aceștia ca oameni adevărați. Nu contează de câte cunoștințe iese cineva încărcat din școală, ci dacă școala a izbutit să-l scoată pe tânăr din starea de identitate inconștientă cu famila și să-l facă să aibă conștiință de sine. […] Noi îi educăm pe oameni doar cât să ajungă să-și câștige existența și să se poată căsători. După care încetează orice educație, ca și cum oamenii ar fi gata pregătiți. Rezolvarea tuturor problemelor complicate care survin ulterior este lăsată la aprecierea individului și a ignoranței sale.
Carl Gustav Jung

Educația este uneori gândită ca un fel de pregătire pentru ceea ce se întâmplă când copilul termină școala,

afirmă Sir Ken Robinson în volumul Tu, copilul tău și școala, precizând totuși că, în ciuda necesității de a-i pregăti pe copii pentru „obținerea unei slujbe bune sau admiterea la facultate”, nu trebuie omis următorul fapt: „copilăria nu este ceva repetabil”.

Cu toate că învățarea este procesul natural prin care ființa umană deprinde toate abilitățile de care are nevoie de-a lungul existenței sale, mai întâi prin descoperire, joc și învățare și eroare nesistematizate, ea se distinge în mod evident de procesul educației care pare să piardă din vedere reperele psihopedagogiei și ale dezvoltării psihice fără de care învățarea nu poate avea loc.

Copiii adoră să învețe: pentru că vor și pentru că pot

– subliniază expertul în educație. Și atunci, de ce nu ține școala cont de acest impuls nativ spre învățare?

Citiţi despre

Detoxifierea e populară în wellness. Şi ne curăţă de păcate.

Psihanalistul Salman Akhtar despre „ultimul strigăt de luptă” şi motivaţia sacrificială a terorismului

Privatizarea normalităţii: linişte pentru bogaţi, zgomote pentru săraci?

Pentru că în acest caz învățarea – și, desigur, și educația – ar trebui să devină mai mult decât procesul de transmitere a unor cunoștințe; ar trebui să devină mai degrabă un proces de formare și abilitare psihosocială ce pune accent cel puțin la fel de structurat pe abilitățile de coping emoțional și interacțiune socială pe cât o face pentru deprinderea abilităților de calcul și ortografiere.

Subscrieţi la Cafe Gradiva

Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.

Urmăriţi-ne pe WhatsApp

Abonaţi-vă la Newsletter

>> Aflaţi Cum influenţează emoţiile capacitatea de învăţare a copilului

Sistemele moderne de educaţie şi capcana STEM

Poate că astfel s-ar înțelege mai bine și cât de ușor sistemele „moderne” de educație au căzut în capcana așa-numitelor competențe STEM*, care au ridicat pe un piedestal pedagogic științele „exacte” devalorizând competențele de inventivitate, creativitate și, în fond, capacitatea umană de a produce nou, de a imagina și de a-și depăși, până la urmă, granițele propriei gândiri.

Felul în care copiii își trăiesc viețile are de-a face în mare măsură cu felul în care reușesc să se valorizeze pe ei înșiși și pe alții

– și atunci, ce fel de sistem promovăm atunci când transmitem mesaje anti-științe „umaniste” și punem sub semnul întrebării, în mod obsesiv, agresiv, capacitatea de a avea un spirit liber și de a gândi cu doza sănătoasă de îndoială datele sociale?

În cel fel este sprijinită dezvoltarea socio-afectivă a copiilor în sistemul de educaţie care pierde din vedere nevoile lor de învățare – în sine, deci, psihologia școlarului? Posibilitățile diferențiate de a fi atent, de a memoriza, de a înțelege și de a se motiva sunt toate dimensiuni psihice în jurul cărora însăși învățarea se construiește – sau ar trebui s-o facă, ci nu în jurul organizării curriculare ori a unor tranșe fragmentare și aproape arbitrare de informații despre…?

>> Educaţia sexuală îi stârneşte pe elevi – un mit!

Sir Ken Robinson afirmă că

stima de sine dă culoare sentimentului nostru că avem un scop, ambițiilor și valorilor noastre și a ceea ce devenim în viață;

deci valorizarea propriei competențe se construiește nu doar pornind din mediul familial, ci este continuată prin procesul secundar al socializării de către mediul școlar, grupul de congeneri, profesori și experiențe de învățare. În contextul unui sistem de educaţie care pune accent pe competiție și pe acumulare de etaloane extrinseci (a se înțelege: note), al sistemului de educaţie care nu înțelege că învățarea cu adevărat eficientă și ca abilitate de viață se construiește prin promovarea unei motivații intrinseci, prin relațiile sociale de colegialitate și de mentorat – în acest context cum de ne mai așteptăm ca de pe băncile școlii, la zece sau douăzeci de ani distanță, să iasă o societate alcătuită din indivizi nu doar integrați, ci funcționali, sănătoși, cu spirit comunitar bine dezvoltat, valori de cinste, altruism și deservire merituoasă a semnilor?

Stima de sine nu înseamnă doar note mari și laude nesfârșite, afirmă Ken Robinson, iar noi afirmăm că învățarea nu înseamnă doar cunoștințe și completarea unui traseu curricular predeterminat, uniformizat. Poate că utopia educației și a învățării nu își găsește sprijin în realitate, iar îndemnul autorului în ceea ce privește abordarea – „tu [părintele, școala] să fii ceea ce au ei [copiii] nevoie, atunci când au nevoie” – este o aberație, o imposibilitate practică.

Poate.

Dar tot realitatea ne spune, până când ne decidem asupra valorilor de care avem nevoie ca societatea de mâine să le aibă, până când înțelegem că trebuie să ieșim din pasivitate pentru a intra în interactivitate, promovând dezvoltarea nu doar cognitiv-intelectuală a elevilor, ci și pe cea spirituală, socială, emoțională, până atunci poate că ar trebui să ne facem întâi și întâi un plan pe termen mediu, un plan care să nu mai ia în calcul eternul scenariu al supraviețuirii odată cu fiecare nouă conducere.

Educație, învățare, abilități și valori, toate acestea nu au culoare: nici politică, nici a vreunui cod de criză. Ele în sine sunt aceleași indiferent de vremuri, și anume se rezumă la asigurarea constantă a posibilităților de evoluție ale ființei umane, de sprijinire a dezvoltării sale integrale și de formare a sa în spiritul colaborării și coeziunii sociale.

Știm că există voci care înțeleg prea bine aceste lucruri despre învăţare şi educaţie – nu doar psihologi, ci și sociologi, educatori, rarisimi decidenți ai forurilor mai mult sau mai puțin înalte. Însă ideea de bază este că aceste voci sunt fie prea puține, fie prea slabe, și acționează separat. Ceea ce face să persiste încă o ineficiență, dată de insuficiența resurselor.

>> „De ce mama s-a casatorit cu tata?” Cum oferi o educaţie sexuală adecvată copiilor tăi?

Da, poate că schimbarea în educaţie se face pas cu pas și în timp, dar dacă este ceva ce vremurile pe care le traversăm ne-au arărat este că nu ne permitem costurile ineficienței și ale insuficienței atunci când situațiile cu adevărat reale de viață ne solicită aceste abilități, de care nimeni nu s-a preocupat înainte.

*science, technology, engineering, mathematics