Privatizarea normalităţii: linişte pentru bogaţi, zgomote pentru săraci?

Zgomotul generalizat ca o împovărătoare cortină sonoră lăsată peste o urbe asfixiată. Locuitori şfichiuiţi zi şi noapte cu şuierul sirenelor poliţiste, salvatoare, pompieristice; nu, probabil că nu mereu pentru urgenţe profesionale: urmăriri, pacienţi, incendii, dar ca soluţii privilegiate ale proprietarilor de girofar şi gigafon la traficul şi urbanitatea complet dereglate. În Capitală se pare că normalitatea mai poate fi produsă doar preferenţial, doar pentru unii, în regimul de urgenţă al sirenelor.

Stridenţele continue fac norma pentru rezidenţii la blocuri. În plină explozie pandemică (primăvara 2020) ei sunt treziţi până după miezul nopţii de maşini de poliţie care circulă pe străzile pustii, fantomatice şi revarsă în ecouri imnul Deşteaptă-te, române! şi „recomandarea obligatorie” de a rămâne în case. Zgomotul neîntrerupt a intrat în viaţa cotidiană şi prin cacofonia apăsătoare a claxoanelor maşinilor; te şi întrebi de multe ori pentru ce se claxonează: dintr-o agresivitate neconţinută, actată necontrolat pe un buton; spre a umple spaţii sonore resimţite ca goale? (Existau odinioară o lege privind tulburarea ordinii şi liniştii publice şi un semn de circulaţie cu „claxonatul interzis” – oare mai sunt?).

Zgomotul poluează şi la interior, nu te poţi adăposti. În mijloacele de transport în comun, cu radioul şoferului săgetând agresiv din difuzoare (dar acest flagel din anii ’90 şi 2000 pare să se stingă). Muzica dată mult prea tare de factură mult prea slabă, zuisme şi kissisme la metru, bubuită, lălăită şi oftată, scâncind în rime semianalfabete, false sentimentalisme şi o sexualitate incomplet sublimată, care inundă spaţiile dintre gondolele şi rafturile supermarketurilor şi hypermarketurilor, întru anestezierea simţurilor şi golirea minţii cumpărătorului; care cumpără. Restaurante răsărind dintre decibeli, larme hăulind de pe terase în parcuri (în grădini publice istorice precum Cişmigiu sau Parcul Carol, de pildă, la fel ca şi în frumoase parcuri muncitoreşti ca Tineretului sau Titan – aici zgomotul se revarsă din difuzoare montate pe stâlpii de iluminare a aleilor). Solişti şi CD-uri bubuind în săli de mese unde nu te mai poţi auzi om cu om, nici ridicând tonul sau strigând, darmite să mai conversezi la masă.

Ai putea spune că aşa e viaţa în Bucureşti. Dar ai greşi, măcar parţial. Odată ce paşii te poartă înspre Cotroceni, Dorobanţi, Floreasca, insule neruinate din cartierele istorice evreiesc şi armenesc (Piaţa Unirii – Piaţa Romană – Calea Moşilor) şi altele, ai acces la un oraş alternativ, autarhic, ce-şi duce viaţa într-o realitate paralelă şi nu se intersectează (ori te întrebi cum şi când, pe ce căi misterioase) cu restul oraşului. Străzi, straduţe şi chiar bulevarde (relativ) liniştite, (relativ) înverzite, cu clădiri confortabile, mai noi şi mai vechi, câteva cu stil. E în orice caz mai puţin kitsch sau urâţenie brutală şi apar unele cópii şi aluziii la arhitecturi „de afară” şi condiţii de viaţă de import. Micro-cartiere cu prăvălioare, buticuri şi mici pieţe cochete sau măcar îngrijite, deparazitate sonor. Bormaşinile sunt rare şi reglementate sau nu sunt deloc, natura ciripeşte. Restaurantele difuzează muzică ambientală sau jazz discret. (Oare oamenii de aici vor fi observat în călătoriile lor cum atât de des în restaurante din Italia, ţară atât de muzicală, domneşte liniştea?). Regula multor localuri din aceste zone cere ca după ora 22:00 muzica (oricum joasă sau abia audibilă) să fie complet oprită.

Desigur, acest stil de viaţă e decontat de costurile imobiliare şi pe notele de plată. Normalitatea, astăzi, costă. Altădată un bun public într-o măsură ceva mai mare, normalitatea a fost privatizată şi segregată la anumite zone. Liniştea mai există doar ca produs de lux pentru cartiere selecte din Bucureşti.

>> Privatizarea copilăriei: despre „părinţii-elicopter” şi „copiii-minune”

Să facem linişte, spune acusticianul

Segregarea socială a liniştii e o temă acută la noi, deşi imprecisă; e precizată în schimb, conştientizată şi formulată în „lumea civilizată”. De pildă ţine agenda unei manifestări de amploare ca Săptămâna sunetului sub auspiciile UNESCO din Franţa (unde liniştea este silence, deci şi tăcere). Despre linişte, importanţa ei pentru sănătatea psihică şi dimensiunea ei politică „aflăm mai multe” de la două personalităţi din domenii diferite, dar cu afinităţi şi preocupări comune.

Christian Hugonnet, ai legătura! Inginer acustician şi preşedinte al Semaine du Son, Chritian Hugonnet pare să asculte cu o „a treia ureche analitică”. El vorbeşte despre importanţa, azi, a liniştii. Dacă în secolul al XIX-lea zgomotul era o prezenţă discontinuă: puteai percepe zgomotele străzii, trăsuri, glasuri etc., dar secvenţial, disparate, ocazionale, în zilele noastre zgomotul a devenit continuu, neîntrerupt. Trăim într-o lume a zgomotelor care nu se sting niciodată, rămânând la un nivel constant şi împiedicând respiraţia urechii: da, urechea are nevoie să respire! Suntem cufundaţi, asfixiaţi de zgomote. Zgomotul permanent nu lasă nici o marjă pentru un spaţiu interior şi de reflecţie. Înghiţim zgomotele altora, le digerăm şi nici nu mai suntem conştienţi de toate acestea.

Aşa cum acusticianul imaginează poetic: când marea e calmă, vedem stâncile; dacă marea e agitată, dispar. Stâncile sunt cuvintele prin care putem exprima. Liniştea face lucrurile să apară, lasă reflecţia să survină. Zgomotul maschează şi, până la urmă, acoperă tot: începând de la 50-60 db şi urcând spre 70 db devine necesar să vorbim mai tare şi chiar să strigăm pentru a ne putea exprima. Vrei să te exprimi şi rămâi sub zgomot. Zgomotul continuu afectează capacitatea de reflecţie, de a fi în imaginar şi de exprimare socială. Ce se întâmplă prin urmare atunci când oamenii vor cu adevărat să îşi vorbească? Când suntem înconjuraţi, anvelopaţi de o lume a zgomotelor şi ca atare împiedicaţi să ne exprimăm? Iată dimensiunea politică: pentru a începe o discuţie cu sens, trebuie mai întâi să facem linişte.

O vignetă concludentă. Un restaurant de lux şi notorietate din Paris este construit pe linişte. Nu există muzică. Discuţiile sunt importante. Iar mesele sunt suficient de depărtate una de alta pentru a le permite.

A trăi în zgomot înseamnă a trăi în anonimat. Christian Hugonnet, şi nu doar el, asociază zgomotele cu culoarea gri, care maschează, anonimizează şi pierde individualitatea în mulţimea indistinctă. Suntem îmbrăcaţi în gri. Şi nimeni nu se exprimă cu adevărat.

>> Aş vrea să se facă linişte

Ideea organizării unei săptămâni a sunetului i-a venit lui Christian Hugonnet pe când se afla la Beirut, observând exemplul frapant al privatizării şi segregării sociale a liniştii. La ţărmul mării, imobile foarte frumoase pentru cei bogaţi. Avansând spre oraş, marea nu mai poate fi ascultată, ci doar o larmă neîntreruptă. Adunat, constrâns la limite înguste, oraşul se află după o barieră de zgomote – şi, destul de greu de imaginat: e plin de copii care nu sunt conştienţi de existenţa mării, îmbibaţi fiind de un zgomot permanent. Împreună cu un prieten, Hugonnet concepe un experiment: în drumul lor spre şi de la şcoală, copiii vor trebui să facă un ocol spre ţărmuri, aşa încât să poată asculta marea.

Dreptul la linişte publică şi şansa la sănătate psihică

Cynthia Fleury, filosof şi psihanalist, consideră că liniştea are o funcţie spirituală (a reflecta); o funcţie cognitivă; precum şi alte diferite funcţii, printre care şi cea clinică: liniştea vindecă; absenţa liniştii e asociată cu probleme comportamentale, anxietate, stres; liniştea este circumscrisă şi problematicii şi protocoalelor post-operatorii de spital.

Întrucât absenţa liniştii produce daune fiziologice şi psihologice, atunci, pentru a avea o şansă la sănătate, dreptul la linişte (sau tăcere) a devenit subiect de discuţie pe agenda spitalelor. Mergând dincolo de statuarea formală a unui drept către preocupări interdisciplinare de asigurare şi generare a liniştii în procesul de îngrijire a sănătăţii psihice, Cynthia Fleury aruncă ancora discursului său la Centrul Spitalicesc Sainte-Anne din Paris, legendară instituţie şi mediu de extraordinară înflorire a ideilor psihanalitice în deceniile trecute, totodată locul unde Cynthia Fleury îşi desfăşoară o parte din activitatea clinică. Ea subliniază eforturile susţinute ale arhitecţilor de a gândi condiţia spaţială a îngrijirii şi de a reflecta asupra factorilor de liniştire – precum ar fi lumina naturală, mediul sonor ş.a.

Dar liniştea constituie un drept nu doar în spitale, ci şi în viaţa cotidiană. Dreptul la linişte e poate întrucâtva subestimat, deoarece se crede că liniştea apare spontan. Or, liniştea nu este deloc spontană, ci o activitate socială – cea de a face linişte. O notă de subsol foarte importantă a civilităţii.

Vedem deci că liniştea are funcţii politice multiple. Avem nevoie de o anumită calitate a deliberării publice: dacă nimeni nu face linişte, atunci vom constata slăbiciunea cuvântului public. Avem nevoie de civilitate pentru a fi împreună. Liniştea e deopotrivă un drept şi o funcţie a urbanităţii.

Există prin urmare şi o funcţie publică sau cetăţenească a liniştii, iar Cynthia Fleury punctează despre dialectica în spaţiul public dintre zgomot şi violenţă. Trebuie să faci tăcere sau linişte pentru a înţelege. Îl citează pe filosoful Giorgio Agamben, cel care spunea că modernitatea revine la a trăi sub o avalanşă de evenimente şi a nu mai avea experienţe. Liniştea este condiţia pentru a avea experienţe. De linişte depinde sănătătea omului şi a democraţiei. Astăzi liniştea este confiscată, privatizată. Ea trebuie cumpărată. Liniştea lipseşte în cea mai mare măsură din spaţiile contemporane, lipseşte intimitatea, lipseşte alcovul.

Ceea ce, atunci când vorbim despre medii de lucru de tip open space, transpare în psihodinamica sau în psihopatologia muncii. Vorbim despre un anumit sentiment de supraveghere, despre variate ipostaze ale intruziunii între colegi. Despre un mediu care afectează concentrarea, impresia de a fi într-o urgenţă permanentă, oboseală, despre o eroziune de sine foarte puternică.

Aici cea mai simplă tehnică propusă ca remediu este meditaţia. Meditaţia programată, de la ora cutare la ora cutare… Dar, chiar şi aşa, pornind de la o concepţie schematică a interiorităţii, se poate merge către o schemă şi mai simplă. Cynthia Fleury povesteşte despre cum pacienţi îi explică cum că meditaţia programată între orele cutare şi cutare li se pare încă prea complicată. Drept care cumpără o aplicaţie pe telefon, un app, şi fac meditaţie pe aplicaţie. Psihanalista Cynthia Fleury tace, nu spune nimic, ascultă despre improvizaţiile tehnicii. Filosoful Cynthia Fleury spune însă STOP accelerării, saturaţiei vizuale, mentale, sonore etc. Ideea importantă nu e cea a regăsirii de sine, precum e miza meditaţiei la program, ci, pe urmele unui Hermann Broch, Wilhelm Reich ş.a., e cea de augmentare a eului: deloc acelaşi lucru!

>> Citiţi despre McMindfulness: Budismul pe care vi-l vând neoliberalii

Problema de principiu este că avem nevoie de separare. Democraţia însăşi se construieşte pe separare: a puterilor în stat, a vieţii publice de viaţa particulară, a religiei de politică. E necesară crearea de spaţii de individualizare. Or, azi, din felurite cauze, se creează spaţii de netrăit. Vedem prin urmare cum oamenii încearcă să se retragă şi să trăiască în bule – de exemplu ascultând muzică: nu e chiar linişte, aceasta, dar e o manieră de „a se extirpa” dintr-o atare proximitate a zgomotului. Şi iată cum ajungem să vorbim nu de puţine ori despre un comportament autist (la figurat); de regresie, de activare a unor apărări psihice faţă de ce-i prea mult.

Dar liniştea nu înseamnă atât absenţa zgomotului, ci a permite să existe ceva de o anumită calitate între oameni. Liniştea face posibilă apariţia acestei calităţi între noi. În caz contrar ne putem confrunta fie cu agresivitate, fie cu indiferenţă – respectiv cu o mare anestezie, o conduită a automatismului pentru a rezista, ca mecanism de apărare. Aşadar fie cu o trecere la act, fie cu o dispariţie de sine.

Rezervaţii de linişte, contra cost

Segregarea liniştii este cumulativă, observă Cynthia Fleury, în sensul că avem o povară sonoră diferenţiată social. De exemplu, clădirile nu sunt de aceeaşi calitate: în cele inferioare zgomotele altora vin peste tine. Dar există şi o povară sonoră înconjurătoare, a mediului – de exemplu fabricile, uzinele sau întreprinderile industriale care sunt adevărate fabrici de zgomote.

Prin urmare, prin repartiţia teritorială resursele colective sunt spoliate, privatizate, confiscate. E situaţia unei serii de cartiere unde tocmai calitatea spaţiului public nu mai există. Suntem constrânşi la un spaţiu pe nedrept privatizat – de exemplu, un centru comercial etc. – pentru a regăsi un sentiment un pic public. Dar nu e un spaţiu public.

Este adevărat că, într-un megalopolis, zgomotele fac parte din modernitate. Dar tot parte a modernităţii sunt şi sănătatea, învăţarea, calitatea raţionalităţii publice. Am regresat cât priveşte conştiinţa faptului că liniştea reprezintă o resursă individuală şi un bun public absolut esenţiale.

Notez în încheiere un fapt consemnat de moderatorul Didier Pourquery. În unele şcoli elveţiene copiilor li se dau căşti de protecţie pe şantier, întrucât se crede că ei gândesc mai bine astfel izolaţi. Asemenea căşti de protecţie, mă gândesc, le-ar fi chiar mai utile copiilor din Beirut.

Sau bucureştenilor.

>> Optimismul Melancoliei: note de şedinţă AIPsA

Sursă: Collège des Bernardins, Conférences: „Le silence pour les riches, le bruit pour les pauvres?”, France Culture

Foto: Kristina Flour / Unsplash