Sindromul geamănului pierdut

Termenul de geamăn pierdut capătă sens prin raportarea la geamănul supraviețuitor. Acesta este cel care a pierdut un frate sau o soră în uter. În engleză se folosește termenul de vanishing twin (geamănul dispărut). De la începutul anilor ’90 încoace, au apărut câteva cărți ale unor terapeuți care au lucrat cu această tematică, respectiv sindromul geamănului pierdut: Elizabeth Noble, Primal Connections, 1993, Norbert Mayer, Der Kain Komplex, 1998, Claude Imbert, Un seul être vous manque, 2004. De atunci au continuat să apară și alte lucrări pe tema geamănului pierdut. Cartea celor doi este împărțită în trei mari secțiuni, deși nedelimitată ca atare pe capitole.

Prima parte a cărţii despre sindromul geamănului pierdut prezintă subiectul geamănului pierdut din perspectivă medicală. Cercetările medicale în domeniu arată că aproximativ o persoană din 10 nu este singură în uter, în momentul concepției. La sfârșitul anilor ’60, doctorul belgian Salvator Levi a descoperit că existau mult mai multe sarcini decât nașteri gemelare. Doar 1% din aceste sarcini gemelare au ca rezultat nașterea unor gemeni vii. În general, prima ecografie se face între a 9-a și a 13-a săptămână de sarcină, când majoritatea gemenilor deja au dispărut. Cei mai mulți mor în cursul primului trimestru de sarcină. De obicei, când unul dintre gemeni moare în uter, mama nu își dă seama. Ea poate avea sângerări minore, abundente sau deloc. În general, nici ginecologii nu sunt conștienți că au avut de-a face cu o sarcină gemelară, în care s-a pierdut unul dintre embrioni și consideră doar că sarcina este în pericol.

>> Sindromul de aniversare şi loialitatea familială invizibilă. Vocabular de psihogenealogie

Se pare că urechea embrionului se dezvoltă prima, chiar înaintea inimii și a creierului. Așadar, în cazul unei sarcini gemelare, embrionul poate auzi circulația sanguină a celuilalt, chiar înainte de-a începe să-i bată inima. Membrana ovulară care separă gemenii este atât de fină, încât poate fi penetrată cu ușurință, iar cei doi se pot atinge. De multe ori, la ecografii, sunt văzuți îmbrățișați. Când unul dintre ei este pe moarte, supraviețuitorul aude din ce în ce mai lent bătăile inimii geamănului, care apoi încetează complet. Mai ales atunci când decesul survine în al doilea trimestru de sarcină, supraviețuitorul resimte corpul geamănului mort ca pe o masă dură. Adesea evită contactul cu geamănul mort, retrăgându-se complet în uter și rămânând nemișcat. După moartea unuia dintre embrioni, compoziția lichidului amniotic se schimbă, iar supraviețuitorul percepe această schimbare de gust. Când decesul embrionului survine înainte de a 14-a săptămână de sarcină, acesta este pur si simplu resorbit în placentă, la 14 săptâmâni se implantează în placentă, iar din a 20-a săptâmână devine un fetus deshidratat și aplatizat, ceea ce în limbajul de specialitate se numește fetus papyracaeus.

Corpul uman nu este conceput ca să poată susține sarcini multiple. Nici colul uterin nu prea poate susține presiunea enormă exercitată de mai mult de un copil. Aceasta ar putea explica de ce gemenii se nasc cu aproximativ patru săptămâni înainte de termen. Cei mai mulți ginecologi nu știu cu ce frecvență se produce pierderea geamănului la începutul sarcinii și sunt cu atât mai puțin conștienți de urmările psihologice. Cel mai adesea, geamănul mort se resoarbe în placentă sau este descompus de mucoasa uterină, fără să lase vreo urmă. Există și cazuri în care fetușii decedați rămân încrustați în placentă, ca o piatră. Uneori sunt eliminate mai multe placente în timpul nașterii sau se găsesc mai multe cuiburi în aceeași placentă, provenite din embrioni multipli dispăruți. Alteori, este absorbit de geamănul supraviețuitor sau se încrustează în acesta. În lumea medicală, acest fenomen este denumit foetus în foeto și poate fi urmărit în poze sau în diferite articole pe această temă. De multe ori, când se operează chisturi sau ulcere, în ele sunt găsite bucăți de țesut sau de dinți. Geamănul pierdut se poate încrusta și sub formă de tumori.

Se știe că gemenii au în general o legătură foarte strânsă, că au o afecțiune specială unul pentru celălalt, deoarece relația lor începe într-un mod intim și fuzional, încă din uterul matern. Fiecare aude inima celuilalt, îl simte, îl îmbrățișează și se joacă cu el. Sunt nenumărate cazurile în care prima grijă a unui geamăn după naștere a fost să se asigure că celuilalt îi merge bine. Autorii acestei lucrări au constatat din lucrul cu pacienții lor că uneori lipsa celuilalt este atât de insuportabilă, încât nimic altceva nu o poate compensa, iar viața geamănului supraviețuitor își pierde sensul. O parte din el își dorește să moară, pentru a fi reunit cu geamănul pierdut. Această dorință de reunire este atât de intensă, pentru că supraviețuitorul se simte doar o jumătate a unui întreg. Relația gemenilor este în general una fuzională.

>> Copiii adulți ai părinților cu Sindrom Asperger

Simptome fizice

Printre simptomele fizice apărute în sindromul geamănului pierdut au fost întâlnite tulburările de auz, de vedere, deformări ale coloanei vertebrale, chisturi dermoide și teratoame, tumori cerebrale, aderențe la nivelul organelor genitale.

Simptome psihosomatice

S-au constatat de asemeni și simptome psihosomatice în sindromul geamănului pierdut, cum ar fi crizele de panică, frisoanele și clănțănitul dinților, boli de piele, colici, accesele de vertij fără bază organică, însoțite de o senzație de frică, dificultăți respiratorii, dureri în piept și la nivelul inimii, fără cauze organice. Unele persoane acuză o durere similară unei răni în piept, care îi arde.

Sindromul geamănului pierdut: simptome psihice

De multe ori cei care au pierdut un geamăn trăiesc un doliu interminabil, desigur neconștientizat. Se simt goi și singuri. Se simt vinovați că ei sunt în viață, iar celălalt nu. Îi urmărește mereu întrebarea „de ce eu și nu el?” Multe persoane aflate în situația asta sunt inhibate, nu-și găsesc locul și afirmă adesea că nu sunt întregi. Gemenii supraviețuitori se pot simți singuri chiar dacă sunt înconjurați de familie, parteneri și prieteni. Aceștia nu par să fie niciodată persoanele potrivite, pentru că de fapt, supraviețuitorii își caută geamănul pierdut în ei. Oricât de buni și de înțelegători ar fi aceștia, ei nu-l vor putea înlocui niciodată pe geamănul pierdut. Supraviețuitorii care suferă de sindromul geamănului pierdut se simt abandonați, neînțeleși și au o nostalgie profundă a proximității, a fuziunii, a uniunii, care-i poate însoți toată viața. Din cauza sentimentului de însingurare, au dificultăți în a stabili și în a menține relații.

Depresia și depresie post-partum, apatia, oboseala cronică, narcolepsia, frica de atingere sau, dimpotrivă, nevoia excesivă de atingere, relațiile simbiotice, incapacitatea de a avea copii sunt alte posibile manifestări pentru sindromul geamănului pierdut. Tendința de-a acumula eșecuri și lipsa reușitei profesionale din teama de a nu-și trăda geamănul, pot constitui și ele un indiciu în aceeași direcție. Dorința inconștientă de a-și urma geamănul în lumea de dincolo poate duce la adoptarea unui stil de viață periculos, care predispune la accidente, îmbolnăviri sau lansarea în diferite proiecte riscante. Geamănul pierdut mai poate fi înlocuit și de un animal de companie, față de care supraviețuitorul dezvoltă un atașament exagerat.

Mai există câteva manifestări cu caracter inedit în sindromul geamănului pierdut, reflectate în viața geamănului supraviețuitor, cum ar fi fascinația pentru oglinzi, pentru simetrie, cumpărarea compulsivă a unor articole de îmbrăcăminte în dublu exemplar, preferința pentru scufundări (cu trimitere la atmosfera din viața intrauterină, în ceea ce privește apa și lumina difuză), jurnalul intim considerat a fi cel mai bun prieten. Desigur că toate aceste simptome diferă de la o persoană la alta, iar autorii nu pretind în nici un caz că manifestarea lor ar reprezenta o dovadă irefutabilă a pierderii unui geamăn.

>> ADHD şi „sindromul cercetătorului englez”

Cum se poate investiga existența unui geamăn pierdut?

În afară de hemoragiile din primul trimestru de sarcină și de chisturile în care sunt găsite fragmente de dinți sau fire de păr, celor mai mulți le lipsesc dovezile externe pe baza cărora să poată deduce că n-au fost singuri în uter la începutul sarcinii. Autorii oferă o listă de simptome formulate ca atare, chiar de clienții lor cu sindromul geamănului pierdut. Iată câteva exemple:

• Am impresia că nu trăiesc decât pe jumătate, ca și când nu aș dispune decât de jumătate din forța mea vitală.
• Adesea am senzația că-mi lipsește ceva ca să fiu fericit.
• Singurătatea este laitmotivul vieții mele. Mă simt singur încă din copilărie, iar senzația nu dispare nici când sunt înconjurat de prieteni.
• Nu merit să câștig bine sau să-mi placă ceea ce fac.
• Mă simt mereu vinovat, ca și când l-aș lipsi pe altul de ceea ce i se cuvine; la fel și atunci când cuiva nu-i merge bine.
• Mi-e o frică îngrozitoare să nu fiu abandonat. Cel mai mic semn că partenerul m-ar putea abandona sau și-ar putea găsi pe altcineva mă scoate din minți.
• Am uneori crize de panică pe care nu le pot explica. Mă simt amenințat de alte persoane.
• Nu las nici un partener să se apropie prea tare. Mă separ de el imediat ce relația devine prea apropiată.

Sindromul geamănului pierdut: Investigare și abordări terapeutice

Autorii ne propun câteva metode utilizate de ei în sindromul geamănului pierdut, cu rezultate al căror nivel de eficiență nu-l cunoaștem. După părerea lor, acestea ar fi tehnici care ajută în abordarea simptomelor problematicii geamănului pierdut.

1. Explorarea imaginilor interioare, respectiv hipnoza / vizualizarea / călătoria interioară. Această metodă se poate aplica și fără ajutorul unui terapeut, doar prin acompanierea unui cunoscut care să aibă o oarecare cunoaștere a practicilor de relaxare. De fapt, este vorba despre intrarea într-o stare regresivă, cu scopul de a afla dacă a mai existat cineva în uter, din ce motive a plecat și de a-și lua la revedere. Uneori apar tremurături și mișcări bruște, prin care corpul se eliberează de starea de șoc. Persoana nu are nevoie de nimic mai mult decât de prezența celui care o asistă.
2. Senzațiile corporale din timpul regresiei și punerea în scenă a trăirilor din uter. Spre deosebire de prima, această metodă de abordare terapeutică în sindromul geamănului pierdut nu trebuie aplicată decât cu ajutorul unui terapeut experimentat, care poate conține emoțiile puternice ale clientului, mai ales atunci când demersul este însoțit de o respirație de tip holotropic. Uterul poate fi reprodus cu ajutorul pernelor și al păturilor sau al grupului. Câteva persoane formează un uter, în mijlocul căruia se ghemuiește clientul. Se observă dinamicile care apar în interacțiunea cu presupusul geamăn pierdut. Corpul își amintește incredibil de repede de viața intrauterină și retrăiește situațiile prenatale.
3. Constelațiile familiale sau sistemice. Aceasta reprezintă o tehnică eficientă în abordarea unor probleme dificile din istoria familială. Prin intermediul reprezentanților, este adusă în scenă familia de origine. Sunt evidențiate și abordate dinamicile conflictuale. Cu ajutorul reprezentanților, se poate verifica dacă o persoană a fost sau nu singură în uter şi dacă are, deci, sindromul geamănului pierdut. Un facilitator de constelații experimentat va ști să deducă din reacțiile reprezentanților dacă ipoteza gemenilor se verifică sau nu.
4. Testul kinesiologic. Corpul păstrează amintiri și înmagazinează în celule evenimentele vieții. De obicei, acest test se efectuează cu ajutorul antebrațului, care răspunde prin încordare sau relaxare, la întrebările adresate de terapeut. Rezultatele acestui tip de test trebuie tratate cu prudență, pentru că simplul fapt de a fi descoperit existența unui frate geamăn nu are forță vindecătoare, dacă nu se stabilește și o legătură emoțională.
5. Tehnici de relaxare profundă (Aqua-Release, Watsu, Aquavida). Relaxarea profundă în apă la temperatura corpului este o altă metodă de a intra în contact cu amintirile prenatale și cu eventualii gemeni pierduți în uter. Legănarea și sunetul apei în urechi permit corpului să se relaxeze treptat. Atunci când clientul se simte în siguranță, mâinile și picioarele lui se lasă purate ca niște frunze, de o briză lejeră. Pe lângă eliberarea de stresul cotidian, apar imagini interioare în care clientul se regăsește pe rând, în postura de copil mic, bebeluș, ființă acvatică.
6. Terapia regresivă cu ajutorul argilei. Cu ochii închiși, clientul modelează figurile din argilă, într-o cutie de 30 x 30 de cm. Sculpturile corespund stării de spirit interioare și trăirilor lui de moment. Modelează imaginile și amintirile care apar. Lucrul cu ochii închiși cu argila facilitează accesul la straturile profunde și arhaice ale creierului. La sfârșitul ședinței de o oră și jumătate, clientul este invitat să reflecteze la trăirile sale, fără a se strădui prea tare să le descifreze.
7. Rebirthing și respirația holotropică. Aceasta din urmă a fost pusă la punct de Stanislav Grof. O ședință durează aproximativ o oră și jumătate și se practică individiual sau în grup. Întinși pe spate, participanții respiră profund, fără pauză între inspir și expir. Se eliberează astfel imagini și emoții, unele având legătură cu nașterea și cu timpul petrecut în uter. Sunt depășite blocaje corporale și psihologice. La sfârșitul ședinței, participanții integrează cu ajutorul terapeutului, imaginile și emoțiile apărute.

Autorii lucrării au observat că reîntâlnirea cu geamănul pierdut, inițierea contactului cu el, bucuria intimității și recunoașterea durerii provocate de plecarea lui sunt adesea suficiente pentru vindecare. Unele persoane îi adresează o scrisoare geamănului pierdut, altele își dau întâlniri imaginare, iar alții scriu poezii sau pictează tablouri, pentru a putea integra mai bine această pierdere. Pentru alții este foarte important să-și poată lua la revedere printr-un ritual de înmormântare. Indiferent de ritualul aplicat, ceea ce ajută de fiecare dată este puterea lui vindecătoare.

Foto: Gabriel Crismariu / Unsplash