Nu toate sacrificiile de sine au o motivație atât de „nobilă”,
ne spune Salman Akhtar; în „joc” pot intra variabile ce țin de dorințe și impulsuri narcisice ori sadomasochiste, precum și de ordin personal, care pot fi toate induse de către normele și idealurile impuse de condiționarea socială (exemplul oferit în acest caz fiind practica hindusă sati, în care o văduvă se autojertfește pe rugul funerar al soțului ei).
Internalizarea cutumelor socio-culturale de acest gen reprezintă mecanismul prin care astfel de practici autovătămătoare sunt întreținute, exemplul fiind similar celui al actelor de terorism menționat în articolul anterior.
Dincolo de cutume și tradiții, la nivel clinic și psiho(pato)logic, credem că este interesantă și relevantă referirea pe care Salman Akhtar o face față de semnificația sinuciderii din perspectiva lui Winnicott. Înțelegând că „pulsiunea” de a renunța la propria viață poate să provină nu doar dintr-o „chemare mai înaltă”, ci poate deriva și „dintr-o amenințare dureroasă adusă vieții demne”, atunci sinuciderea devine actul ultim prin care este evitată anihilarea sinelui adevărat, chiar dacă aceasta se realizează cu prețul (paradoxal) al anihilării sinelui total.
>> Sinuciderea şi criza financiară: Minunata lume nouă, anomia care anihilează
În cazul în care sinele adevărat nu găsește condițiile necesare pentru a se face văzut, atunci psihicul are nevoie să recurgă la reorganizarea apărărilor împotriva a ceea ce Winncott (citat de Akhtar) numește „exploatarea Selfului adevărat” în avantajul celui fals; dacă psihicul este incapabil să realizeze această reorganizare, atunci „rezultatul clinic este sinuciderea”:
Sinuciderea, în acest context, reprezintă distrugerea Selfului total pentru a evita anihilarea Selfului adevărat. Când sinuciderea reprezintă singura apărare rămasă împotriva trădării Selfului adevărat, organizarea sinuciderii va cădea în grija Selfului fals. (Winnicott, 1960/2004, p. 182, cit. în Akhtar, 2018)
Cu toate că se axează asupra perspectivelor culturale, clinice și psihopatologice ale sacrificiului, Salman Akhtar trece în revistă și o serie de aspecte ale actelor sacrificiale din punct de vedere religios și moral. Din această din urmă perspectivă, este interesant de văzut cum sacrificiul poate reprezenta o măsură a altruismului și, în același timp, o egală măsură a narcisismului, chiar dacă mascată.
Mai mult decât atât, aceste idei sunt susținute de o serie de perspective psihanalitice care abordează dinamica atașamentelor și a dependenței identitare față de o condiționare exterioară, față de un celălalt care să valideze existența și să valorizeze sinele prin măsurarea acestor acte de renunțare în avantajul celuilalt.
De aceea, apreciem că analiza lui Salman Akhtar este valoroasă pentru că scoate în evidență multiplele fațete ale unor conduite cel puțin relative (față de toate variabilele culturale, psihice, valorice și istorice menționate), punând în atenția cititorului „plurideterminarea actelor sacrificiale” și, de ce nu, ambivalența acestora, care nu pot fi generalizate, ci doar analizate de la caz la caz.
>> „Cele 13 motive” sau despre glamourizarea suicidului la adolescenti
>> Cu ce se ocupă un psihanalist
Bibliografie: Salman Akhtar, Sursele bucuriei. Curajul, rezilienţa, recunoştinţa, generozitatea, iertarea şi sacrificiul, Editura Trei, Bucureşti, 2018
Foto: YouTube
