Printre mecanismele de acțiune reparativă ale scrierii creative au fost amintite atât catharsisul emoțional și confruntarea cu afectele inhibate anterior, cât și (re)procesarea cognitivă și expunerea repetată; fiind vorba despre efecte benefice în ceea ce privește reducerea simptomatologiei și îmbunătățirea stării de bine general pe care participanții au enunțat-o, cercetările au analizat îndeaproape aceste mecanisme pentru a descoperi resorturile după care funcționează actul de scriere creativă în cazul ameliorării traumatice.
Cu toate că poate părea un mecanism intuitiv de acțiune, catharsisul emoțional este considerat a fi printre cele mai puțin probabile; ipoteza conform căreia scrierea expresivă operează printr-un atare proces nu poate fi susțină, dat fiind că participanții nu se află în completă negare ori refulare față de conținutul tramatic sau afectiv dificil.
Mai mult decât atât, procesul de scriere creativă nu se concentrează doar asupra emoțiilor implicate, ci și asupra evenimentelor în sine și a cognițiilor despre acestea, astfel că abordarea este una mult mai cuprinzătoare și mai nuanțată în ceea ce privește procesarea psihică. Nu în ultimul rând, demersul de scriere creativă determină ca efect imediat creșterea afectivității negative, ci nu sentimentul de eliberare a tensiunii emoționale – așa cum este cazul catharsisului – astfel încât beneficiile relatate ulterior nu pot fi corelate nici cu cantitatea de emotivitate negativă ori distres exprimat sau raportat imediat după scris.
În aceeași idee, teoria care favorizează mecanismul de confruntare cu afectele anterior inhibate este discutabilă în rândul rezultatelor diferitelor studii și cercetări; ipoteza afirmă că neexprimarea afectivă determină acumularea de tensiune emoțională, cu efecte atât în plan psihologic (ruminație, gânduri obsesive), cât și în plan fiziologic (somatizare, procese inflamatorii). Aceste efecte pot fi combătute prin confruntarea evenimentului traumatic și a emoțiilor asociate acestuia, confruntare realizată prin verbalizare și conștientizare, ceea ce ar determina scăderea tensiunii atât psihice, cât și fiziologice.
O astfel de confruntare presupune traducerea evenimentului în cuvinte, permițând integrarea cognitivă și înțelegerea, ceea ce susține reducerea activității fiziologice asociată cu inhibiția (inflamația) și ruminațiile. Totuși, în ciuda intuitivității acestei teorii, studiile au demonstrat faptul că demersul de scriere creativă are drept rezultat îmbunătățirea semnificativă a numeroși makeri biochimici ai funcționării imunitare.
Acest fapt relevă că exprimarea prin scris poate reduce stresul fiziologic cauzat de inhibiție, însă nu înseamnă că în mod necesar dezinhibiția este mecanismul cauzal al acestor efecte biologice. Mai mult decât atât, participanții care au scris anterior despre traume pe care nu le-au mai relatat nimănui nu au înregistrat nici un fel de îmbunătățire a stării de bine față de cei care au scris despre traume anterior împărtășite. Astfel că, așa cum Baikie și Wilhelm (2005) concluzionează, deși inhibiția poate juca un rol important, beneficiile observate ale scrierii creative nu sunt în totalitate determinate de reducerea acestui proces inhibitoriu.
Formulată pe același principiu, teoria expunerii afirmă că procesul de scriere îi pune pe participanți în mod repetat în contact cu evenimentele și conținuturile traumatice, determinând astfel fie desensibilizarea, fie stingerea răspunsurilor negative față de acestea. Totuși, rezultatele variabile pe care cercetările le-au obținut fac dificilă de susținut această teorie, cu toate că revizitarea emoțională și cognitivă a unei situații poate aduce, în timp, noi semnificații și noi perspective asupra acesteia (deși nu se poate vorbi de determinare exclusivă, cât mai degrabă de corelare în prezența unor variabile confundate precum acumularea de expriență ulterioară).
Se remarcă astfel că teoriile care nu iau în calcul dimensiunea (re)procesării și resemnificării cognitive se dovedesc a fi insuficiente pentru a explica rezultatele suprinzătoare pe care actul de scriere creativă le aduce în cazul persoanelor non-clinice și al pacienților clinici. De aceea, procesarea cognitivă și dezvoltarea unei narațiuni coerente sunt mecanisme nu doar mult mai plauzibile, ci și mult mai bine susținute de dovezile studiilor clinice.
În cazul procesării cognitive, cercetările sugerează faptul că scrierea permite organizarea și structurarea memoriei traumatice, așa încât schemelor de reprezentare a sinelui și a celorlalți le este permisă adaptarea la noile semnificații. Astfel, aflată în strânsă legătură cu dezvoltarea unei narațiuni coerente despre sine și lume, scrierea creativă permite moderarea semnificațiilor prin utilizarea cuvintelor care să permită procesarea activă – cuvinte marcate ca fiind pozitive, precum verbele „a înțelege”, „a realiza” și cauzalele „pentru că”, „motiv” etc.
Se remarcă așadar existența unui proces activ de procesare cognitivă a conținuturilor traumatice și a semnificațiilor acestora pentru existența individuală – ceea ce este în acord cu literatura de specialitate referitoare la memoria traumatică și la intervenția terapeutică în tratarea traumelor, conform lui Bessel van der Kolk.
Mai mult decât atât, studiile lingvistice au demonstrat faptul că utilizarea variată de la o sesiune la alta a pronumelor este corelată cu ameliorarea stării de sănătate, ceea ce poate reflecta procesul de transformare a modului în care participanții se percep pe sine în relație cu ceilalți și cu lumea.
În concluzie, putem afirma faptul că scrierea creativă reprezintă un demers activ de introspecție ghidată prin care se poate realiza încorporarea emoțională și cognitivă a conținuturilor experiențiale negative și traumatice, alături de atât resemnificarea acestora, cât și a structurilor sinelui, astfel încât mecanismele psihice să permită adaptarea indentității la noile perspective față de sine și de lume.
>> Scrierea creativă ca act de reparație şi resemnificare a traumei
Bibliografie
Baikie, A., K., Wilhelm, K. (2005). Emotional and physical health benefits of expressive writing. BJPsych Advances – Advances in Psychiatric Treatment, Vol. 11, issue 5, September 2005, pp. 338-346.
Foto: Ana Tavares pe Unsplash
