Escapismul ca diversiune. Ca răspuns la „supradoza” de realitate, avem tendința de a evada din aceasta, astfel că am ajuns să perfecționăm numeroase mecanisme de decuplare de la povara pe care existența zilnică o apasă pe umerii noștri: maratoane de seriale, gaming online, activități repetitive ori care au efectul acesta: de anesteziere cognitiv-emoțională.

Escapismul cuprinde acele diversiuni mentale la care apelăm pentru a „scăpa” de aspectele plictisitoare ori neplăcute ale vieții de zi cu zi prin intermediul imaginației ori al surselor de divertisment asigurate cu tot mai mare generozitate astăzi de către tehnologia la îndemână.

Cu toate că destul de multe dintre activitățile desfășurate zi de zi – precum somnul lectura, exercițiul fizic – reprezintă forme de evadare din universul restrâns al realității, escapismul comportă o dimensiune extremă ce presupune utilizarea mai mult decât recreativă a acestor activități în detrimentul net al vieții sociale.

>> Cancunul este un oraș construit de statul mexican și capitalismul american pentru escapismul nord-american… >> „Visând în Yucatan”

Citeştedespre

Ce este escapismul?

Escapismul definește mai degrabă dorința de decuplare de la sine și de la propria realitate, fiind asociat cu sentimente de nefericire, lipsa sensului și incapacitatea de conectare la realitatea percepută drept nesatisfăcătoare.

Dincolo de a fi o simplă

concepție filosofică și etică ce preconizează evadarea din cotidian prin contemplarea esențelor spirituale și prin căutarea unui refugiu în atemporalitate,

așa cum dicționarul îl definește, fenomenul escapismului este în fapt mai profund, incluzând o dimensiune psihopatologică a incongruenței cu sinele și cu realitatea proprie.

În societatea contemporană, dominată de universuri paralele digitale și extrem de accesibile, escapismul, putem spune, își găsește forma absolută de exprimare: facilitatea cu care poate fi accesat îl banalizează și îi minimizează semnificația și îl transformă astfel într-o expresie superioară a progresului tehnologiei îmbinate cu arta divertismentului.

Ca mecanism de apărare, escapismul poate fi privit drept modalitatea prin care imaginarul și reprezentarea din fantezie compensează insatisfacția percepută față de sine și propria viață. Este vorba de a avea o oglindă asupra căreia să ne proiectăm identitățile imperfecte și nesatisfăcătoare, extrăgând validare compensatorie în urma transpunerii propriului sine asupra unui personaj fictiv.

Serialele de televiziune, caracterele dintr-un joc ori pur și simplu imaginile mintale pe care ni le formulăm devin în acest fel ecranele rolurilor de care avem atâta nevoie pentru a scăpa din și de noi înșine, dar și – paradoxal – pentru a ne regăsi, într-o formă diferită: una îmbunătățită, absolută, idealizată.

Escapismul poate reprezenta așadar o formulă imperfectă asemenea tuturor celorlalte defense prin care încercăm să ne protejăm de vidul lăsat în interiorul nostru atunci când nu mai putem face față așteptărilor și presiunilor din partea realității introiectate. Poate că este vorba pur și simplu de o modalitate prin care încercăm să ne regăsim pe noi înșine făcând apel la un alt soi de gândire magică – una actualizată vremurilor (moderne, digitale) și vârstelor (adulte).

Escapismul, la ce ne e bun

Nu este loc de moralitate ori lipsă a acesteia în lumea escapismului, tot astfel cum nu poate fi vorba de catalogarea valorică a celorlalte conținuturi psihice, or, cel puțin, nu alta decât cea pe care proprietarul lor o face. Eticheta pe care aceste ecrane proiective compensatorii o aduc nu reprezintă decât fațete mai mult sau mai puțin respinse, mai mult sau mai puțin dorite, pe care fiecare dintre noi le aduce jocului, personajului, rolului în care se transpune.

Privind escapismul din aceste puncte de vedere, el devine o modalitate prin care ne folosim de hobby-uri, divertisment și fantezie pentru a descărca tensiunile acumulate trăind o viață accelerată, anxioasă, imprevizibilă: acel joc ne oferă experiența reușitei și a succesului; acel personaj ne oferă experiența stimei de sine și a încrederii; acel scenariu ne oferă experiența certitudinii și a siguranței că totul se sfârșește cu bine la final.

Prințul și prințesa răzbat peste obstacole și rămân împreună, trăind fericiți până la adânci bătrâneți. Tehnologia ne salvează și, chiar dacă în ultima clipă, sfârșitul lumii este totuși evitat: există tratamente, există sisteme de siguranță, există dreptate.

Avem nevoie de astfel de povești pentru că avem nevoie de resorturi care să ne susțină și care să ne spună că nu suntem la întâmplare lăsați să trăim, că avem control, că putem avea mai mult decât avem și că putem fi mai mult decât suntem.

Avem însă nevoie și să nu ne pierdem simțul realității și să reușim, în ciuda acestor nevoi și anxietăți, să reușim să revenim înapoi cu picioarele pe pământ; poate să folosim perspectiva compensatorie astfel încât să găsim inspirația și motivația necesare să facem schimbări în viața de zi cu zi. Să ne facem existențele mai bune.

Pentru că atunci când escapismul eșuează în a mai face distincția între realitate și fantezie, atunci putem spune că eșuează și ca mecanism de coping productiv, devenind astfel expresie a psihopatologiei, și nu a nevoii de a lua o pauză de la noi înșine pentru a ne reîncărca bateriile și a ne putea regăsi ulterior sub noi chipuri și noi oportunități.

>> Mecanismele de apărare ale Eului