cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.

Alice Miller

Argumentul autoarei se construiește în jurul ideii că această poruncă promovează crearea și menținerea unei relații toxice între părinți și copii, chiar și la maturitate și mai ales chiar și în contextul în care părinții sunt figuri abuzive față de care copilul ar trebui mai degrabă să se desprindă, decât pe care ar trebui să le „cinstească”.

Alice Miller afirmă, nu doar aici, că porunca de a-ți cinsti părinții – indiferent de circumstanțe – este în fapt o poruncă ce condiționează și care încearcă să „lege” definitiv copilul de prezența părintelui, legătură care se realizează însă cu niște costuri enorme pentru sănătatea psihologică a copilului și, bineînțeles, ulterior a adultului.

Am ajuns la concluzia că persoanele care au fost abuzate în copilărie au reușit să respecte porunca [a cincea] doar cu ajutorul unor refulări și clivaje de proporții ale adevăratelor lor emoții (p. 12),

ne spune autoarea, făcând referire la costurile emoționale necesare pentru „împăcarea” conflictului interior.

>> Cum se călăreşte un nor?

Revolta corpului şi preţul plătit

Mai mult decât atât, porunca exprimă și include mai mult decât o condiționare, ba chiar o amenințare: în cazul necinstirii, cel ce încalcă legea va fi pedepsit prin pierderea dreptului de a se bucura de o viață lungă în împărăția dumnezeiască.

Dacă alegem să interpretăm imaginea aceasta divină din perspectiva filtrului prin care sunt priviți părinții de către copii, atunci putem înțelege cu ușurință faptul că Dumnezeul din poruncă nu este altul decât figura parentală atotputernică din psihicul copilului dependent. În cazul neascultării, copilul se confruntă cu amenințarea existențial supremă, expunându-se pericolului de a fi alungat – repudiat – de către părintele de care depinde bunăstarea sa.

>> Growing Up, maturizarea forţată a copiilor nedoriţi şi dorinţa de vindecare

Atașamentul întreținut de această lege este așadar unul bazat pe condiționare, folosindu-se din plin de imprimarea sentimentelor de frică pentru asigurarea supunerii depline și înlăturarea oricărei intenții de revoltă, afirmă autoarea. Însă acest lucru este numai aparent – anume, reprimarea tendințelor de rebeliune – ne spune autoarea în Revolta corpului, pentru că, așa cum însuși titlul cărţii arată, corpul este cel care preia mesajul și dă glas nevoii de eliberare, revoltându-se.

Autoarea consideră în Revolta corpului că sunt numeroase tulburările și afecțiunile somatice provenite din această interdicție de contestare a figurilor parentale – or, cel puțin, de demistificare a acestora și de prezentare a lor nu atât ca figuri idealizate, cât pur și simplu ca oameni și… atât. Când dumnezeiescul nu este, însă, recunoscut drept ceea ce este (sau nu este, în cazul de față), atunci acela este momentul în care boala începe să-și croiască drum prin existența psihosomatică:

prețul pentru această morală este plătit de corp,

conchide psihanalista Alice Miller.

>> Suprafoame, anorexie şi bulimia scrisului la Amélie Nothomb

Alice Miller, Revolta corpului. Forţa vindecătoare a propriului adevăr, Editura Herald, Bucureşti, 2018

Foto: Kat J pe Unsplash