Corpul, un martor tăcut? Prezentam în articolele anterioare viziunea terapeutei Alice Miller față de afecțiunile psihosomatice provocate de restricțiile impuse de porunca a cincea a Decalogului, de a-i cinsti pe părinții în schimbul privilegiului unei existențe lungi și îndestulătoare în împărăția dumnezeiască, demonstrând în același timp, pe modelul propus de autoare, care sunt mecanismele din spatele acestui fenomen și care este legătura cu tiparele patologice de atașament.
Interesantă însă ni se pare și întrebarea referitoare la modul în care apar afecțiunile somatice și care este legătura acestora cu dimensiunea afectivă a vieții psihice, astfel că abordăm mai departe argumentul lui Alice Miller conform căreia există boli de la vârsta adultă ce își au cauza în relațiile toxice și abuzive cu figurile parentale din perioada copilăriei.
Ce este relevant de precizat este și faptul că, deși originea în cadrul relației primare de atașament cu părinții este „uitată”, acest model de relaționare este preluat de către copil și asimilat astfel încât el se manifestă prin proiecție și deplasare și la vârsta adultă, ajungând să fie perpetuat în majoritatea relațiilor semnificative stabilite cu cei din jur.
>> Corpul nostru cel de toate zilele. Virtualizarea trupului în societatea contemporană
Corpul vorbeşte în limba bolilor
Motivul pentru acest fenomen ar putea fi cel conform căruia
întreaga viață corpul nostru caută hrana autentică de care a fost lipsit la începutul vieții,
explică Alice Miller. „Înmagazinând” lipsa, întreaga existență ajunge să fie construită pe impulsul căutării, eventual chiar al compensării într-o formă sau alta a nevoii acute de a „umple” acest gol impalpabil.
Internalizarea se poate spune că nu are loc doar la nivel psihic, ci și la nivel fizic; de vreme ce, din punct de vedere psihologic (afectiv, cognitiv) experiența traumatică este transaștă prin mecanismele de clivaj și refulare, atunci corpul rămâne singurul martor disponibil al durerii și abuzurilor trăite.
Corpul însă este un martor care nu rămâne tăcut decât pentru o perioadă limitată de timp, mai lungă sau mai scurtă, căci ajunge să se „revolte” și să creară drepturile în numele acelei dimensiuni a Eului care nu poate face acest lucru pentru sine:
Corpul vorbește despre lucrurile cu care nu ține pasul în limba bolilor, care nu poate fi înțeleasă atât timp cât negarea adevăratelor sentimente din copilărie nu este recunoscută. (p. 60)
Iar ceea ce Alice Miller repetă de-a lungul volumului Revolta corpului și demonstrează prin fiecare caz prezentat este ceea ce și literatura din domeniul neurpsihologiei prezintă tot mai des sub forma dovezilor medicale:
inconștientul unui om înregistrează povestea sa de viață completă în celulele corpului său. (p. 81)
Scopul revoltei? Aflarea adevărului. Pentru că este corpul cel care împinge, mai devreme sau mai târziu, „către confruntarea cu adevărul propriu” (ibid.), confruntarea cu acete figuri totalitare inconștiente și afirmarea propriei autonomii, a propriului adevăr emoțional nu poate avea loc decât astfel, în urma unui amplu proces de reîntregire. Este vorba, în fond, de afirmarea propriei existențe, a Sinelui complet, care privește cu luciditate ceea ce i s-a întâmplat și care învață să spună, în ciuda tuturor experiențelor amenințătoare și anihilante existențial, „eu sunt”.
>> Frumuseţea corpului feminin după naştere
Alice Miller, Revolta corpului. Forţa vindecătoare a propriului adevăr, Editura Herald, Bucureşti, 2018
Foto: Jairo Alzate / Unsplash
