Cred că este timpul să luăm în serios rănile copilăriei și urmările lor și să ne eliberăm de această poruncă [a cincea],

îndeamnă Alice Miller în volumul Revolta corpului, continuând prin a spune că

aceasta nu înseamnă că trebuie să ne răzbunăm cu cruzime pe părinții noștri (…) pentru faptele lor crude, ci că trebuie să îi vedem așa cum au fost și să recunoaștem modul în care s-au purtat cu noi când eram mici. (p. 22)

Atitudinea faţă de părinţi pentru faptele pe care le-au făcut – pentru că părinții sunt și ei oameni, cu tot ceea ce înseamnă asta – o reprezintă, așadar, în viziunea lui Alice Miller, refuzul de a mai perpetua idealizarea unor persoane care, deși ne-au dat viață, nu au dreptul de impunitate în cazul în care viața pe care au dăruit-o au transformat-o mai degrabă un mediu de abuz și toxicitate.

>> Amalia Freud şi fiul ei Sigmund

Este important să precizăm faptul că Revolta corpului nu vorbește despre acele frecvente, normale și, de altfel, necesare frustrări inerente dezvoltării și confruntării cu viața; ci vorbește despre mediile abuzive din punct de vedere fizic și emoțional, vorbește despre situațiile în care copilul este, într-o formă sau alta, neglijat și exploatat, vorbește despre refuzul unor părinți de a se ocupa cu responsabilitate de asigurarea nevoilor elementare de creștere ale unui copil.

Eu caracterizez modul violent de «educare» ca pe un abuz nu doar deoarece copilului, ca ființă umană, îi este refuzat dreptul la demnitate și la respect, ci și pentru că un astfel de parentaj stabilește un tip de regim totalitar. (p. 24)

Acest tip de mediu în care crește un copil este unul în care „îi este imposibil” să-și găsească locul – este, de fapt, un mediu în care i se spune că nu are loc –, în care nu are și nici nu poate găsi refugiu în fața amenințărilor, descurajărilor, umilințelor ori a nepăsării trăite, subliniază autoarea.

>> Mecanismele de apărare ale Eului (II)

Cum ne „vindecăm” de părinţii idealizaţi după a 5-a poruncă?

În fine, vindecarea în viziunea lui Alice Miller presupune a ne elibera „de părinții noștri internalizați” – deci, iată, așa cum afirmam și la începutul seriei prezente, este vorba despre a înceta să mai idealizăm sau să ne mai închinăm icoanelor parentale idealizate de imaginarul emoțional, de a renunța, eventual cu totul, la altarul dedicat acestei forme infantile de divinitate.

„Pedeapsa” de care ar trebui să ne temem cu adevărat ar trebui să vină mai degrabă din temerea față de ceea ce vor aduce consecințele idealizării autorităţii parentale şi ale neascultării adevărului propriu, anume boala și suferința cât de poate de concrete, fizice. În cazul în care nu „putem spune «da» propriei noastre vieți” și nu „putem învăța să ne respectăm”, atunci cu siguranță că efectele pe care le are „pedagogia neagră”, așa cum Alice Miller numește fenomenul idealizării determinat de cea de-a cincea poruncă, vor începe să se facă simțite în planul somatic, corporal – iar în susținerea acestei afirmații autoarea face apel la descoperirile cercetărilor din domeniul neuropsihologiei precum Joseph LeDoux și Antonio R. Damasio.

Trupul nostru deține o amintire completă a experiențelor noastre,

insistă Alice Miller, și numai spunând lucrurilor pe nume și ieșind din relația abuzivă, ne putem elibera atât pe noi înșine, cât și pe cei cărora le vom da la rândul nostru viață, „de acest tipar comportamental.” (p. 22-23). Pentru că lucrul terapeutic scoate la lumină toate aceste „tenebre” ale inconștientului, eliberarea va veni sub forma desprinderii emoționale și a afirmării propriei autonomii, nemaifiind astfel „condamnați să trăim orbește” poverile impuse de către autoritatea parentală idealizată.

>> Empatia: cum să priveşti pe aceeaşi fereastră ca pacientul

Alice Miller, Revolta corpului. Forţa vindecătoare a propriului adevăr, Editura Herald, Bucureşti, 2018

Foto: Bekah Russom pe Unsplash