Psihanalista Alice Miller ne arată că în spatele interdicției de a-ți considera părinții drept altfel decât figuri ale divinității idealizate se află întotdeauna o serie de mecanisme puternice de clivare și refulare menite să înăbușe conflictul dintre „ceea ce simțim și ceea ce știm”.
Acest conflict însă rămâne latent la nivelul somaticului, „înregistrat de corp”, chiar dacă, în același timp, mintea caută să pună de acord (deși defectuos și dezastruos) această neconcordanță între suferința trăită și „normele morale internalizate de la o vârstă fragedă.” (p. 15)
Atunci când un om crede că simte ceea ce trebuie să simtă și încearcă în permanență să nu simtă ceea ce își interzice să simtă, se îmbolnăvește sau își lasă copiii să achite datoria, proiectând asupra lor emoțiile pe care el nu le poate admite.
Alice Miller, Revolta corpului
Psihanalista Alice Miller despre ataşamentul patologic
Capcana se menține și la vârsta adultă, când „așteptările corpului”, îngropate tot mai adânc de trecerea anilor și de acțiunea mecanismelor de apărare mai sus amintite, ajung să fie
proiectate asupra altora, în principal asupra propiilor copii și nepoți,
ne spune psihanalista Alice Miller. Putem vedea aici o posibilă explicație a modalității de transmitere transgenerațională a așa-numitelor „păcate ale strămoșilor” – ar putea fi vorba, mai degrabă, de preluarea tiparelor de atașament patologic, atașament construit pe baza condiționării și amenințării, după cum am arătat în articolul anterior, „Revolta corpului” şi a 5-a poruncă după Alice Miller: când preţul e plătit de corp.
>> Eşti mama mea? Cu Alison Bechdel despre Winnicott
Pentru că afectivul nu se dezvoltă așa cum o face cognitivul, ci rămâne același indiferent de reperul cronologic și biologic al individului, astfel se face că, deși ajunse la vârste adulte, „respectabile”, multe persoane și mulți clienți ajung, în urma demersurilor terapeutice întreprinse, spune psihanalista Alice Miller, la concluzia că
în fiecare adult care a fost abuzat cândva există frica latentă a copilului de a nu fi pedepsit de către părinți, dacă acesta ar îndrăzni să se revolte împortiva comportamentului lor (pp. 20-21).
Desigur, poate că adultul are de ales. Însă în această ecuație afectivă adultul este absent, suferința și spaima fiind ale copilului, iar durerile emoționale sunt în continuare la fel de intense și prezente la nivelul inconștientului. De aceea, descrie psihanalista Alice Miller, vedem adesea oameni în toată firea care se poartă ca și cum încă ar fi
copiii care nu au voie să pună la îndoială poruncile părinților lor,
lăsându-se conduși de aceștia și rămânând supuși legăturilor toxice.
Departe de a promova actele vindicative ori de a hrăni dorința de a-i face pe cei care ne-au abuzat în copilărie, fie ei chiar părinții noștri, să simtă suferința pe care ne-au provocat-o, psihanalista Alice Miller pledează în favoarea eliberării de aceste imagini inconștiente nerealiste, idealizate și care nu fac nimic altceva decât să întrețină un soi de relație vicioasă nu doar cu părinții noștri, ci și cu noi înșine. Dezicerea de ceea ce am simțit cu adevărat (clivajul mai sus amintit) este în egală măsură o încălcare a responsabilității pe care o avem față de sine și față de propria sănătate psihologică.
>> Franz Ruppert despre traumă şi psihoterapia traumei
Alice Miller, Revolta corpului. Forţa vindecătoare a propriului adevăr, Editura Herald, Bucureşti, 2018
Foto: Man Ray, Kiki, Noire et Blanche, Cleveland Museum of Art
