Cu cât cineva devine mai devreme victima unei traume, cu atât mai durabile sunt consecințele pentru viața lui.
Biografia traumei. Franz Ruppert afirmă că trauma ajunge astfel, cu o mult mai mare probabilitate, să deturneze existența personală, făcând ca „întreaga viață să reprezinte o biografie progresivă a traumei”. Trauma, petrecută cât mai timpuriu de-a lungul existenței unei persoane, determină apariția mecanismului de apărare identificarea cu agresorul:
din cauza experiențelor traumatizante din copilăria sa, el [individul] apare ca agresor traumatizant în parteneriate, în calitate de părinte, în economie sau în politică. (p. 97)
Este vorba astfel despre perpetuarea unui tipar de relaționare cu cei din jur, tipar de interacțiune care definește întreaga personalitate a unui individ și care se infiltrează în toate rolurile pe care acesta le joacă în mediul său.
Conform lui Franz Ruppert, biografia traumei cuprinde patru tipuri de traume, organizate succesiv și care pot oferi imaginea unei „evoluții logice a psihicului uman” (ibid.), după cum urmează:
biografia traumei începe cu „trauma identității” și se continuă cu „trauma iubirii”, iar adesea și cu „trauma sexualității”. Ea duce aproape necondiționat la „trauma propriei agresivități”. (ibid.)
Cine există, deși, din punctul de vedere al celui care l-a creat, el n-ar trebui de fapt să existe, ajunge într-o contradicție fundamentală. (p. 98)
Franz Ruppert
În trauma identității este vorba de conflictul fundamental între nevoia, intrinsecă dezvoltării, de afirmare a propriei existențe, pe de o parte, și interdicția, impusă inconștient de figurile parentale, de a exista pe lume, pe de altă parte. Este vorba, de fapt, de opoziția manifestată față de respingerea propriei existențe pe care inconștientul parental o „aruncă” copilului: persoana
trebuie să-și impună viața împotriva refuzului mamei sale și / sau al tatălui său (ibid.).
Acest conflict îl determină pe copil să renunțe „la propria voință, la propriile nevoi” și, odată cu acestea, „chiar și la corpul propriu”. Are loc astfel
un clivaj timpuriu în care sunt izolate frica de moarte și durerea de a fi respins, iar eul propriu, cel sănătos, trece într-o stare de încremenire.
Voința proprie de a trăi, ca parte a eului sănătos, „paralizează” și este înlocuită cu o voință de supraviețuire, care nu se referă decât la exprimarea cât mai puțină a sinelui și la încercările disperate de a ocupa cât mai puțin spațiu, pentru a putea trece mai ușor neobservat.
>> Şerban Ionescu: De la psihotraumatism la necazurile cotidiene – evoluţii teoretice şi practice
Biografia traumei: Strategii de supraviețuire
Franz Ruppert afirmă că acest tip de traumă poate fi perceput încă din perioada prenatală, în care copilul,
chiar nenăscut fiind, (…) învață cum trebuie să se adapteze în pântecul mamei, ca ea să-l perceapă cât mai puțin (ibid.).
Acest proces de adaptare-la-respingere și de supraviețuire-în-fața-traumei prin renunțarea la sine implică faptul că personalitatea copilului se construiește în acord cu nevoile celuilalt: în urma respingerilor, „copilul primește o identitate aparentă” în care el vrea „ceea ce mama vrea” de la el. Ajungând să fie ca „dezbrăcat de sinele său”, el se va pierde în identitatea celuilalt, în mod paradoxal „căutându-și scăparea în relația (…) cu agresorul traumatizant” (p. 99).
Consecințele traumei sunt vaste și de amploare, nu doar sub aspect psihologic, ci sub cel fiziologic. Întrucât, afirmă Franz Ruppert,
din această traumă originară, provocată de faptul că propriei voințe de a trăi i se opune o negare principală din exterior,
copilul dezicându-se până și de nevoile sale corporale, se poate ajunge la dezvoltarea „așa-numitelor boli autoimune” și chiar a cancerului (ibid.).
De asemenea,
la un om care nu este dorit este prezentă permanent ideea suicidală,
amplificată cu atât mai mult de existența altor traume și al cărei risc crește în mod special atunci
când strategiile de supraviețuire în condiții de traumă refuză să mai funcționeze
– și nu este vorba neapărat despre o intenție suicidală explicită, ci se poate vorbi și despre binecunoscutele conduite de risc (pp. 99-100).
Ca toate procesele de atașament anterioare, aceste fenomene se produc inconștient,
și tocmai de aceea se întâmplă ca persoanele care au acest tip de traumă în istoria lor să „caute în toate relațiile ulterioare” această primă relație fundamentală și să reproducă „tot ceea ce au abandonat în relația cu ei înșiși” (p. 100).
Întrucât sentimentul care predomină este cel de singurătate și de angoasă extremă în cazul în care nu există un altul pe a cărei identitate să se sprijine, drumul deschis este cel al simbiozei și al pierderii totale în celălalt și în relația cu acesta:
relația cu o altă persoană devine un înlocuitor al eului și o necesitate de supraviețuire (ibid.).
Ce înseamnă acest lucru? Aceasta înseamnă că trebuie să existe mereu o relație. A fi singur și fără o relație este perceput ca un fapt absurd, care amenință viața (pp. 100-101),
insistă Franz Ruppert.
Ce mai este de remarcat e faptul că trauma identității poate acționa cât se poate de subtil, fără a presupune în mod necesar acte de violență sau de agresiune explicită ori extremă:
Faptul de a nu fi dorit de părinți este fundamental pentru orice traumă a identității,
iar fenomenul nu este „de excepție”, existând „multe motive pentru care copiii nu sunt doriți” de părinții lor: de la sarcini neplanificate până la simplul fapt că sexul cu care copilul vine pe lume este altul decât cel așteptat, posibilitățile instaurării unei traume a identității sunt mai mult decât facile (ibid.).
>> Din Budapesta, despre traumă şi Ferenczi
Este de precizat și faptul că, adeseori, părinții care sunt traumatizați la rândul lor și poartă în interiorul lor nu doar o traumă a identității, ci și o traumă a iubirii, ajung de multe ori să-și dorească și să aducă pe lume un copil ca „strategie de supraviețuire în condiții de traumă” pentru ca acesta să „umple golul sufletesc și singurătatea” de care suferă părinții (ibid.). Nevoia de a „se comporta normal”, de a repara greșelile propriilor părinți și de a „compensa absența propriei identități în rolul de mamă sau de tată” împiedică însă centrarea atenției pe nevoile autentice ale copilului și nu permit luarea în calcul a existenței acestuia pentru sine, ci nu pentru ei înșiși:
Căci el [copilul] trebuie să îndeplinească de la bun început funcția de sprijin (pentru mamă și / sau tată). (pp. 104-105)
Franz Ruppert afirmă că, și în cazul ambivalenței umei mame (care include, totuși, posibilitatea ca aceasta să-și fi dorit până la urmă să aibă un copil), pentru copil existența tot presupune prezența traumei, întrucât el trăiește
de parcă ar avea deasupra capului o sabie a lui Damocles
care poate cădea oricând. Această spaimă – că mama într-adevăr nu i-a dorit – îi determină pe unii oameni „să se agațe de ideea că o parte a mamei lor i-ar fi dorit totuși”, pentru a nu fi nevoiți să recunoască și să se confrunte cu „agresivitatea mamei lor în ceea ce-i privește” (p. 105), spune Franz Ruppert, conform observațiilor sale clinice.
Iar ca ultimă precizare, afirmă tot Franz Ruppert: atitudinea
„mama ta te-a iubit cu siguranță, chiar dacă n-a putut să-ți arate acest lucru din pricina propriilor probleme”, pe care nu doar bunul-simț, ci și unii psihoterapeuți o promovează, reprezintă de fapt propria identificare cu agresorul și propria strategie de supraviețuire a unei „societăți orbite de traume”, care nu face decât să îi arunce copilului în spate „responsabilitatea de a descoperi totuși dragostea ascunsă a mamei sale pentru el” (ibid.).
Bibliografie: Franz Ruppert, Cine sunt eu într-o societate traumatizată? Cum ne determină viaţa dinamicile relaţiei agresor-victimă şi cum ne eliberăm de acestea, Editura Trei, Bucureşti, 2021
Foto: Johann Walter Bantz pe Unsplash
