În starea traumatică psihicul uman ajunge într-o contradicție fundamentală cu funcția lui propriu-zisă.
Franz Ruppert
Trauma produce un blocaj în sistemul psihic, astfel că, în loc să „înlesnească accesul la realitate”, psihicul traumatizat „trebuie acum să acționeze în așa fel încât persoana respectivă să nu mai recunoască deloc” sau să recunoască doar „parțial realitatea în care se află” (p. 90). Se întâmplă așadar că psihicul traumatizat, din nevoia de a se apăra de agresiunea exterioară, se „dezice” de realitate.
Clivajul acesta are consecințe profunde asupra dinamicii psihice, procesul interior fiind marcat de stres și angoasă. Acestea
împiedică dezvoltarea ulterioară a eului
persoanei,
respectiv face imposibil accesul la eul sănătos (p. 91),
ceea ce duce la fragmentare și, desigur, la dezechilibru, determinând o și mai mare vulnerabilitate psihică:
Oamenii traumatizați sunt apoi total copleșiți și dominați în permanență de percepțiile și sentimentele lor. (ibid.)
Psihicul traumatizat (psihicul persoanelor traumatizate) este condus de percepții exterioare, ceea ce îi sabotează persoanei capacitatea de a observa ce se petrece în interior, atât din punct de vedere afectiv, cât și somatic. De aceea, „în asemenea stări”, afirmă Franz Ruppert, persoanele traumatizate
pot face cu ușurință lucruri care le produc în continuare lor și altora vătămări însemnate
și tot de aceea
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
într-o astfel de stare ei nu-și pot asuma răspunderea pentru ceea ce fac. (p. 92)
>> Propaganda rodește numai pe terenul unui psihic traumatizat
Psihicul traumatizat şi strategiile de supravieţuire
Psihicul traumatizat își reînscenează mereu rănile, mintea confundând adesea realitatea exterioară cu propriile percepții traumatice, blocate în mecanismul repetiției. Și, întrucât
pierderea capacității de autoreglare este însoțită de o pierdere a raportării la realitate (p. 94),
posibilitatea deblocării eului sănătos nu se poate face decât după ce acest cerc al repetiției a fost conștientizat și vindecat.
Franz Ruppert vorbește despre faptul că, în urma unei experiențe traumatice,
autoreglarea sistemului psihic, în întregimea lui, nu mai funcționează (p. 93),
trauma determinând clivarea psihicului traumatizat în mai multe părți diferite:
- Partea sănătoasă: „prin care psihicul poate sesiza în continuare realitatea, se poate gestiona și se poate regla singur”;
- Partea traumatizată: „în care sunt izolate sentimentele insuportabile din situația traumatică, precum anxietatea, durerea, furia, rușinea și dezgustul”;
- Strategiile de supraviețuire în condiții de traumă: aici este vorba de acea parte în care „realitatea insuportabilă dispare în ceață, este dezavuată, ignorată, nu mai este simțită, gândită și memorată, fiind înlocuită în schimb de un univers iluzoriu”. (p. 93)
Acestea din urmă – strategiile de supraviețuire în condiții de traumă – sunt necesare până la un punct, întrucât „salvează viața în situațiile de urgență”; tocmai de aceea au și „o mare influență asupra vieții ulterioare a omului traumatizat”, deoarece
chiar dacă nu există nici o amenințare, aceste structuri psihice insistă să se comporte ca și cum primejdia vitală ar mai exista în mod real (p. 94).
>> Franz Ruppert: În viaţa unui om există situaţii cărora psihicul nu le poate face faţă
Însă, în mod consecvent,
calitatea vieții celui afectat are de suferit enorm,
persoana trebuind să „acționeze permanent” și trăind „într-o surescitare cronică”.
La un moment dat, Franz Ruppert afirmă că acela care
nu își găsește ieșirea din biografia traumei sale nu ajunge la liniște interioară (p. 97),
ceea ce vorbește despre faptul că identitatea însăși a persoanei ajunge să se confunde cu trauma, putându-se chiar (auto)limita la semnificația traumei.
Mai mult decât, atât biografia traumei poate fi detaliată, afirmă Franz Ruppert, pe mai multe dimensiuni, la bază aflându-se trauma identității, din care decurge ulterior trauma iubirii; aceasta la rândul său poate duce adesea la trauma sexualității, care determină „aproape necondiționat” trauma propriei agresivități (p. 97). Despre această „succesiune de traume” care „urmărește evoluția logică a psihicului uman”, în articolul următor.
>> Experienţa traumatică şi reacţia imediată la stres
Bibliografie: Franz Ruppert, Cine sunt eu într-o societate traumatizată? Cum ne determină viaţa dinamicile relaţiei agresor-victimă şi cum ne eliberăm de acestea, Editura Trei, Bucureşti, 2021
