Trauma propriei agresivități este inclusă cu mare probabilitate în orice biografie a traumei.
Franz Ruppert
Trauma propriei agresivități este cea de-a patra și ultima componentă a biografiei traumei, așa cum Franz Ruppert detaliază în cel mai recent volum al său, Cine sunt eu într-o societate traumatizată?. Mecanismul psihic al traumei se construiește ca un eșafod în care
a nu fi fost dorit, iubit și protejat produce victime traumatizante,
ducând la dezvoltarea strategiilor de supraviețuire care
fac ca o victimă a traumei să devină într-un fel sau altul un agresor traumatizant.
Fiindcă am refulat propria condiție de victimă și nu vrem s-o recunoaștem, reînscenăm această stare, transformându-i pe alții în victime ale propriei noastre acțiuni.
Repunerea în scenă poate fi considerată într-o anumită măsură compulsivă, iar scopul său poate fi privit deopotrivă ca o nevoie de recâștigare a controlului, de dezvinovățire ori chiar ca o tentativă disfuncțională de vindecare (printr-o încercare ciclic eșuată de rescriere a scenariului traumatic).
Franz Ruppert afirmă că astfel, prin aceste reînscenări, victima ajunge „aparent, cel puțin pe termen scurt, de la neputință la superioritate” și că, aflată sub imperiul intensității retrăirii traumatice la un nivel „insuportabil”, ea devine „surdă afectiv” și începe să „lovească orbește în jur”.
Agresorii traumatizanți pot suporta doar cu greu anxietatea sau durerea altora, întrucât aceasta le amintește propriile sentimente clivate.
>> Trauma sexualităţii şi copilul-victimă
Trauma propriei agresivităţi
În mod paradoxal, agresorul traumatizant nu poate vedea că el însuși este sursa suferinței cauzate atât celuilalt, cât și sieși, prin neconștientizarea acesteia. De aceea, fiind mai ușoară proiectarea durerii asupra celor din jur, agresorul traumatizant consideră că „trebuie să-i elimine” din zona sa de interes pe acești reprezentanți-oglindă ai propriei suferințe, „la nevoie” considerând că trebuie „chiar să-i omoare” – putând înțelege această nevoie atât la propriu, cât și la figurat.
Tentativele de acest gen sunt însă inutile, deoarece
sentimentele traumatice continuă să existe în sufletul lor,
fiind din nou declanșate cu proxima ocazie, ceea ce și face ca cercul vicios al traumatizării să fie complet și să se perpetueze:
În acest mod se produc multe victime noi ale traumei, iar agresorul traumatizant se traumatizează singur în continuare prin faptele sale.
Cu toate că autorul Franz Ruppert nu o afirmă explicit, din cele de mai sus se poate deduce faptul că orice victimă a unei traume de un fel sau altul ajunge să dezvolte nu neapărat o biografie a traumei completă, ci niște strategii de supraviețuire care îl vod conduce inevitabil pe drumul la capătul căruia va deveni ea însăși un agresor. Cumva, consideră Franz Ruppert, dinamica relațiilor sociale de orice tip sau nivel ajunge să fie marcată de acest sistem traumatic care, de fapt, se autoperpetuează:
Biografia traumei, cu diferitele ei tipuri de traumă și forme progresive, face ca în psihicul unui om să apară tot mai mult dinamici ale relației agresor-victimă pe care el le transferă neapărat asupra semenilor.
>> Trauma iubirii și fenomenul parentificării: când copilul renunță la sine pentru afecțiunea mamei
Astfel se întâmplă că trauma ajunge nu doar să se infiltreze, ci și să se transmită în toate structurile sociale, indică Franz Ruppert: din momentul în care o persoană a ajuns într-o astfel de dinamică a relației victimă-agresor, „cu greu își mai poate folosi psihicul spre binele propriu”, fiind „condusă tot mai mult de programe psihice distructive în locul unora constructive.”
Câtă vreme sunt implicați în strategiile lor de supraviețuire, oamenii traumatizați evită cu îndârjire să recunoască faptul că au fost traumatizați și că sunt deopotrivă victime ale traumei și agresori traumatizanți. Ei refuză cu multă vehemență să se ocupe de psihicul propriu. Se simt imediat atacați și jigniți când cineva le arată traumele suferite.
Se poate ieși din biografia traumei? Se pot rescrie scenariile și se poate păși, totuși, pe calea conștientizării, acceptării și vindecării? La un moment dat, Franz Ruppert pare a sugera o serie de indicii în acest sens:
Ca un computer care s-a infectat cu un virus, un asemenea om se îndreaptă atunci irezistibil spre dezastrul său psihic și fizic, dacă nu ajunge cândva la chibzuință și dacă nu îl ajută careva să iasă din spirala negativă a biografiei traumei sale.
Cum se realizează aceasta? Rămâne de văzut. Mai întâi de toate, însă, când vorbim despre trauma propriei agresivităţi este necesară o bună înțelegere a acestei dinamici agresor-victimă, de care ne vom ocupa și noi în materialele următoare ale seriei despre biografia traumei.
>> Biografia traumei: Copilul ca strategie de supraviețuire în condiţii de traumă
Bibliografie: Franz Ruppert, Cine sunt eu într-o societate traumatizată? Cum ne determină viaţa dinamicile relaţiei agresor-victimă şi cum ne eliberăm de acestea, Editura Trei, Bucureşti, 2021
Foto: Andre Hunter pe Unsplash
