Trauma sexualităţii şi copilul-victimă

Explicam în articolele precedente ale seriei despre cartea Cine sunt eu într-o societate traumatizată? de Franz Ruppert modul în care trauma identității și trauma iubirii influențează relaționarea individului atât cu sine, cât și cu lumea, creând, conform lui Franz Ruppert, o serie de tipare de interacțiune care nu doar că își lasă amprenta asupra societății, ci o și determină sub raportul dinamicii agresivității.

Trauma sexualității și trauma propriei agresivități sunt următoarele două tipuri de traumă descrise de autor în ceea ce el numește biografia traumei unei persoane, fiind, de cele mai multe ori, o consecință de la sine-înțeleasă a celor două tipuri de traumă descrise anterior.

>> Trauma iubirii și fenomenul parentificării: când copilul renunță la sine pentru afecțiunea mamei

Trauma sexualității

Când sunt afectat de „trauma iubirii”, există marele pericol să-mi implic și sexualitatea în căutarea zadarnică a iubirii și protecției, iar ea să fie exploatată de alții. (p. 108)

Franz Ruppert

Din această căutare, de împlinire a nevoilor de iubire, apartenență și atașament, persoana ajunge să-și implice sexualitatea în încercarea de a primi ceva ce, totuși, „sexualitatea nu poate obține”, ceea ce face ca trauma iubirii să (de)genereze, de cele mai multe ori, (în) trauma sexualității.

În lipsa iubirii și a contactului fizic din partea mamei sale, copilul, avid de hrana emoțională și senzorială vitală, devine „o pradă ușoară pentru agresorii traumatizanți din mediul său”, afirmă Franz Ruppert (p. 108). La rândul lor, acești agresori au fost lipsiți de experiența iubirii și a apropierii fizice sănătoase, fapt ce a creat niște răni asemenea unor „mari frustrări din fragedă copilărie” (p. 109), pe care le duc mai departe în existența lor și pe care ajung să le transfere asupra altor copii care suferă din aceleași privințe.

>> Psihicul traumatizat își reînscenează mereu rănile

Agresorul traumatizant consideră că

îi oferă copilului contactul fizic dorit de acesta,

iar copilul, la rândul său,

ia de bună acceptarea lui de către agresor și îl include pe acesta în structura sa psihică,

considerându-l asemenea unui „salvator din situația critică în care se află în materie de iubire” (ibid.).

El se simte luat în considerație și (…) în acest mod se identifică și se complică simbiotic cu agresorul. (p. 109)

În mod evident, raportul de forțe este dezechilibrat, agresorul „bazându-se pe superioritatea lui fizică”, dar folosindu-se, adesea, și de autoritatea cu care este investit de către copil, dat fiind faptul că, de cele mai multe ori, agresorul este un personaj cunoscut, dacă nu chiar familiar, anturajului copilului.

„Din cauza biografiei propriilor traume”, afirmă Franz Ruppert, agresorii care comit abuz sexual „nu-și simt propriul corp” și nici limitele acestuia (p. 109) –

ei nu percep unde începe și unde se sfârșește acesta ,

astfel că nu ezită în a acapara un altul, în încercarea de a se percepe pe ei înșiși.

Desigur, faptul că și copilul-victimă este separat de părțile sănătoase ale eului său, dat fiind propriul istoric traumatic (identitar, de iubire), ajunge să se simtă „extrem de dependent de contactul fizic” în lipsa disponibilității emoționale a figurilor principale de atașament. Mai mult decât atât, pentru a face față sentimentelor de furie, de umilință și, adeseori, și durerilor nu doar emoționale, și ci fizice, copilul recurge la clivare pentru autoprotecție, ceea ce nu face decât să adâncească scindarea psihică.

Abordând trauma sexualităţii, Franz Ruppert atrage atenția asupra implicațiilor atât la nivel personal, cât și social a prezenței (mult mai răspândite decât se crede) abuzurilor sexuale, insistând nu doar asupra demascării fenomenului, ci a înțelegerii efectelor sale, cu scopul intervenției adecvate. Redăm, în continuare, in extenso, cuvintele autorului:

Din păcate, cei care utilizează termenul de „abuz sexual” pentru traumatizarea sexuală a copiilor nu prea au habar, în mod normal, de dinamica acestui eveniment în interiorul psihicului. Ca atare, nu știu nici ce prejudicii profunde provoacă pe termen lung asemenea experiențe în psihicul unui om. Acestea nu încetează să acționeze în psihicul respectiv până când nu sunt asumate de către cel afectat ca fiind traumatizante în integralitatea lor. (p. 110)

Desigur, nu se poate vorbi despre o generalizare, considerându-se că un copil care a suferit abuzuri sexuale va deveni la vârsta adultă în mod obligatoriu un abuzator la rândul său; nici pe departe. Este vorba însă despre efectele negative din dinamica relaționării pe care fiecare astfel de persoană, cu un istoric traumatic sexual, le duce mai departe în relațiile sale adulte în ceea ce privește aspecte precum încrederea, atașamentul, granițele.

În cazuri extreme și, totuși, frecvente, argumentează Franz Ruppert, implicațiile traumei sexualității se răsfrâng în mediul familial, asupra generațiilor viitoare, în relațiile de cuplu și de parteneriat, precum și în tranzacțiile sociale și instituționale mai ample. De la incest la practici sado-masochiste, de la prostituție, pornografie și abuz sexual în sfera profesională, trauma sexualității se manifestă, prin efectele ei, ca nevoie de „reînscenare inconștientă” a experiențelor timpurii – ca modalitate de reparație, ca strategie vindicativă sau, poate, pur și simplu ca unică modalitate cunoscută, deși patologică, de accedere la sine și la celălalt.

>> Despre traumă şi homosexualitate în romanul „O casă la capătul lumii”

Bibliografie: Franz Ruppert, Cine sunt eu într-o societate traumatizată? Cum ne determină viaţa dinamicile relaţiei agresor-victimă şi cum ne eliberăm de acestea, Editura Trei, Bucureşti, 2021

Foto: Caleb Woods / Unsplash