Înaintea revoluției exterioare trebuie să aibă loc o revoluție interioară, un transfer de putere de la strategiile noastre de supraviețuire în condiții de traumă către eul nostru originar și către propria noastră voință.
Franz Ruppert
Franz Ruppert menționează faptul că există mai multe căi disfuncționale posibile la care atât o persoană, cât și o societate apelează în încercarea de a-și depăși condiția de victimă și de a ieși din biografia traumei sale.
Iată câteva dintre acestea.
>> Trauma şi mecanismele de apărare disociative în psihologia abisală
Rebeliunea
Act de răzvrătire împotriva agresorului traumatizant, rebeliunea nu aduce însă eliberarea, întrucât cel care „se luptă toată viața” împotriva figurilor de autoritate represivă „nu ajunge niciodată să-și ducă viața proprie”. „Forțele vitale”, afirmă autorul, se risipesc „luptând împotriva a ceva din exterior”, neputând fi utilizate „pentru propriul interes”.
Iertarea și împăcarea
Referitor la iertare, Franz Ruppert nu se prezintă neapărat în favoarea acesteia, ci dimpotrivă, afirmând că în sine ideea de iertare a agresorului traumatizant reprezintă o atitudine tipică victimei, prin care aceasta „caută să-l scutească pe agresor de vină și rușine”, astfel încât să(-și) abată atenția de la „propria condiție de victimă și de la umilința sa”.
Asemănătoare unei fugi față de propria durere, iertarea face ca trauma personală „să nu mai fie observată”, iar emoțiile de anxietate, furie, rușine nu mai au ocazia de a fi „dispersate printr-un proces de doliu (de procesare a traumei)”, ele râmânând clivate.
La fel stau lucrurile și în privința împăcării, Franz Ruppert considerând aceastră strategie asemenea unui „ideal de armonizare” care se „străduiește să evite actualizarea propriei condiții de victimă” și confruntarea cu realitatea prejudiciului, dorindu-se în schimb păstrarea „iluziei iubirii față de agresor”.
>> Trauma iubirii și fenomenul parentificării: când copilul renunță la sine pentru afecțiunea mamei
Revoluția
Istoria arată limpede că victimele de ieri au devenit agresorii de mâine.
Revoluția se agață de speranța că bogăția materială ori prerogativele obținute prin uzurparea puterii agresorului traumatizant va elibera victima și de povara biografiei traumatice, însă lucrurile nu stau deloc astfel:
de aceea nu este corectă nici ideea că simptomele unor societăți traumatizate ar dispărea dacă toți ar duce-o bine din punct de vedere material.
Franz Ruppert consideră că oamenii se diferențiază mai degrabă „în funcție de gradul lor de traumatizare și de disponbilitatea lor de a se ocupa de acest lucru”, decât prin „apartenența la o clasă socială” ori prin statutul material.
Transformarea raporturilor de putere și se proprietate într-un etalon de relație constructivă nu se poate face decât într-un consens general, când oamenii își folosesc părțile psihice sănătoase pentru a dezvolta relații constructive.
Transformarea interioară și depășirea traumei nu au nimic de-a face cu forța, așadar, și nici cu impunerea, constrângerile ori autoritatea exterioare, iar acest lucru este cu atât mai mult valabil când vine vorba despre schimbarea care are loc doar „la nivelul unei «elite»”.
Există o singură modalitate de depășire a condiției de victimă și de eliberare din biografia traumei
Potrivit experienței mele, există o singură cale clară de a scăpa din clivajele agresor-victimă provocate de traumatizări. Fundamental aici este să recunoaștem și să simțim propria condiție de victimă.
Așadar, afirmă Franz Ruppert, este nevoie nu e o „revoluție beligerantă, ci de o evoluție a conștiinței”. Lucrul pentru care pledează, de fapt, autorul, se referă la afirmarea de sine și asumarea cu curaj a propriei povești de viață, astfel încât aceasta să poată fi privită cu luciditate și conștientizare pentru a putea fi și procesată în totalitatea sa. În caz contrar,
cine nu dispune de o relație stabilă cu eul propriu și rămâne blocat în trauma iubirii nu-și va putea imagina că este capabil să trăiască în absența contactului cu agresorul traumatizant.
Chestionarea propriei istorii de viață și a experiențelor care ne-au modelat este vitală: „cum și când am ajuns victima unei traume și când am devenit neajutorat și neputincios?” este întrebarea-cheie a întregului demers.
- Încă din pântecele mamei, fiindcă n-am fost dorit?
- În primele mele luni de viață, pentru că nu am avut șansa unui atașament matern sigur?
- În copilărie, fiindcă am fost neglijat și lăsat singur?
- Ca adolescent, fiindcă am fost hărțuit la școală?
- Ca angajat? Ca femeie? Ca pacient? Ca soldat?
>> Cea mai puternica traumă – trauma absenţei naşterii?
Franz Ruppert conchide că, în biografia traumei,
e pot întâlni și aduna o serie de lucruri,
iar
urmele lăsate în psihic de experiența de victimă sunt cu atât mai adânci cu cât au fost mai timpurii.
De aceea,
pentru a putea reintegra psihotraumele noastre în ansamblul psihicului nostru avem nevoie de un demers care să țină cont de logica dezvoltării noastre sufletești.
Asta înseamnă că experiențele traumatizante și agresorii traumatizanți trebuie recunoscuți ca atare, fără a atenuări ori minimalizări. Presupune, de asemenea, și confruntarea deplină cu sentimentele și emoțiile copleșitoare, cât și reîntoarcerea la începutul existenței cu scopul înțelegerii adecvate a contextului în care fiecare a venit pe lume.
Totodată, este esențială și restructurarea
propriului eu sănătos; el trebuie să fie eliberat din starea lui traumatică pentru a putea întâmpina cu destulă stabilitate experiențele de viață traumatizante acumulate în biografie.
Nu în ultimul rând, Franz Ruppert atrage atenția asupra unui aspect:
Dacă vrem să dezvoltăm comunități sănătoase, avem nevoie de oameni sănătoși din punct de vedere psihic. Pentru aceasta trebuie să încetăm în primul rând traumatizarea timpurie a copiilor în plan fizic și psihic;
este important să le creăm atașamente securizante, să le oferim iubire necondiționată, să le asigurăm hrana afectivă, morală și valorică adecvată și mai ales să-i ajutăm să deprindă principiile autonomiei și interdependenței atât emoționale, cât şi relaționale. Astfel,
când pot acorda atenție propriei bunăstări, copiii devin adulți competenți din punct de vedere social.
>> Când traumele din copilărie se transformă în artă: povestea Marinei Abramović
Bibliografie: Franz Ruppert, Cine sunt eu într-o societate traumatizată? Cum ne determină viaţa dinamicile relaţiei agresor-victimă şi cum ne eliberăm de acestea, Editura Trei, Bucureşti, 2021
