Între patru și șase ani unele dintre teme centrale care preocupă dezvoltarea psihologică a unui copil se referă la problematica vieții și a morții, afirmă Bruno Clavier în cartea Ces enfants qui veulent guérir leurs parents. Astfel, copilul va încerca să înțeleagă și să lămurească, mai mult sau mai puțin cu ajutorul celor din jur, chestiunile ce țin în egală măsură de concepție, de naștere și de sexualitate, precum și de fenomenul morții și al vieții:
Pornind de la experiențele trăite și de la răspunsurile adulților la aceste subiecte, copilul poate intra în sistemul nostru comun spațiu-timp.
Bruno Clavier
Este, așadar, vorba despre o încercare de revendicare a propriului loc în lume, precum și de înțelegere a mersului vieții, încercare ce duce, în cazul unei informări corecte și sănătoase, la posibilitatea de reprezentare adecvată a acestor dimensiuni existențiale pentru psihicul și viața unui om.
În caz contrar însă, „informațiile contradictorii”, ambigue, ambivalente pe care copilul le primește conduc la fenomene de confuzie și chiar disociere, afirmă Bruno Clavier, precum și la o incapacitate de conținere și de sublimare a angoasei față de moarte. Aceste dificultăți se pot transpune, ulterior, în varii manifestări simptomatologice specifice, precum coșmaruri, amnezii sau tulburări obsesiv-compulsive.
Informațiile legate de moarte ajută la înțelegerea timpului linear, cu un început și un sfârșit, dar și a timpului cronologic care permite proiectarea în viitor.
Visele sunt acelea care trădează, cel mai adesea, „conținutul refulat în mod inconștient”, conținut supus cenzurii și care nu permite decât astfel, prin intermediul experienței onirice, simbolice, accesarea. Clavier afirmă că motivul acestei disocieri conștient-inconștient în cadrul psihicului reprezintă o strategie caracteristică naturii umane care, „în fața insuportabilului” plasează individul în „off, anume într-un „sistem echivalent cu disjunctorul unui bloc electric care întrerupe curentul în urma unui scurtcircuit” – anume, în urma unui eveniment traumatic.
În cazul amneziei, consideră autorul Bruno Clavier, se observă faptul că acele conținuturi traumatice rămân intacte, prezente, așa cum au survenit, chiar și atunci când memoria este întrucâtva accesibilă, dar „emoționalul declanșat de traumă nu a fost procesat ca informație trecută, cunoscută, rațională”.
>> Moartea ne distruge, ideea de moarte ne salvează
E uimitor să vedem cum un adult care retrăiește o anume traumă din copilărie pare să nu mai aibă vârsta lui actuală, ci pe aceea din momentul trăit în trecut.
Acest lucru se întâmplă deoarece psihicul rămâne blocat, ca înghețat în timp la acel episod reprezentativ și definitoriu pentru identitatea sa. Blocajele de acest fel se perpetuează și propagă de-a lungul generațiilor prin nenumărate modalități, de la căi de transmitere epigenetică până la mecanisme de modelare comportamentamentală și tipare de atașament și interacțiune.
Bruno Clavier afirmă, în acest sens, la un moment dat, introducând și tema transmiterilor genealogice la nivelul unei societăți:
Nimic din ceea ce au trăit strămoșii noștri nu se șterge. Emoțiile lor, aparținând unui popor, unei națiuni, pot fi teribil de vii și de prezente la copiii de astăzi.
>> Trauma iubirii și fenomenul parentificării: când copilul renunță la sine pentru afecțiunea mamei
Bibliografie: Bruno Clavier, Ces enfants qui veulent guérir leurs parents, Éditions Payot & Rivages, Paris, 2019
Foto: Michał Parzuchowski / Unsplash
