Derivat dintr-o nevoie comună atât oamenilor, cât și animalelor, de a face provizii, colecționarismul devine patologic în momentul în care obiectele adunate sunt inutile și nesemnificative, ajungând să ocupe atât de mult spațiu, încât rămâne prea puțin loc de mișcare.
Mircea Lăzărescu, în volumul Ce este tulburarea mentală, vorbește despre apariția unui sindrom Diogene, ca variație a colecționarismului, manifestându-se cel mai frecvent în cazul persoanelor în vârstă, fără o locuință stabilă și care prezintă deteriorări semnificative atât ale personalității, cât și ale cogniției:
Acestea petrec majoritatea timpului pe străzi și prin gunoaie, adunând tot felul de lucruri pe care le depozitează în locurile unde dorm.
Mircea Lăzărescu
Colecţionarismul şi conduita obsesiv-compulsivă
Astfel, pe când colecționarismul sănătos poate fi privit drept una dintre fațetele existenței umane normale – ca hobby, spre exemplu –, colecționarismul patologic devine expresie a lipsei de semnificație și de înțeles, afirmă Mircea Lăzărescu în volumul în volumul Ce este tulburarea mentală.
>> Tulburarea obsesiv-compulsivă: Tipuri de obsesii, tipuri de compulsii
În ceea ce privește chestiunea ordinii, este important să fie luată în considerare într-un context mai amplu atât atunci când vine vorba despre comportamentele referitoare la curățenie și ordine, cât și la cele de verificare.
Spre exemplu, referitor la comportamentul de spălare compulsivă a mâinilor, dincolo de caracterul protector al măsurii în limite justificabile (murdărie) și rezonabile, în cazul psihopatologiei obsesiv-compulsive se poate vorbi despre asocierea cu gânduri distorsionate cu trimitere la pericolul contaminării corpului cu ceva periculos, amenințător cu privire la însăși existența persoanei.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
De asemenea, referitor la nevoia excesivă de ordine, aceasta își găsește un ecou în ceea ce privește normele sociale, corelată fiind cu cerința normelor și a legilor care permit coabitarea, dar incluzând și o concepție sacrală a lumii și a societății (prin diferitele devize și denumiri adoptate de varii instituții sau ierarhii politice, legale – „lege și ordine”, „forțe de ordine”, „ordine și disciplină” etc.), atât timp cât nu devine coercitivă ori abuzivă.
>> Tulburarea obsesiv-compulsivă: adevarata ei tragedie
În mod consecvent, în cazul patologiei verificării, ca modalitate aparte de conduită obsesiv-compulsivă, se remarcă o precupare excesivă care gravitează în jurul sentimentelor de îndoială și nesiguranță, însoțite fiind și de gânduri obsesive, intruzive cu privire la diferite aspecte ale vieții persoanei, ideație pe care nu o poate îndepărta și care este profund cauzatoare de anxietate.
Compulsiile – verificarea întrerupătoarelor, a aragazului, a ușii etc. – vin astfel ca o încercare repetată de liniștire a angoasei, dar și ca o încercare de anulare a gândului intruziv, gând care capătă proporții ce amintesc deja de sfera gândirii magice (întrucât persoana ajunge adesea să contopească gândul și actul, considerând că simplul fapt de a-și imagina posibilitatea unui incendiu, spre exemplu, îl poate cauza).
Paradoxul verificării compulsive constă însă în incapacitatea acesteia de a oferi liniștirea și (re)asigurarea atât de mult căutată, astfel că mecanismul se autoperpetuează: cu cât mai mult persoana verifică, cu atât se simt mai nesigură și este copleșită de sentimente de incertitudine și îndoială.
>> Tulburarea obsesiv compulsivă în 3 minute
Bibliografie: Mircea Lăzărescu, Ce este tulburarea mentală, Editura Polirom, Iaşi, 2014
Foto: Charisse Kenion / Unsplash
