De ce-l urau comuniștii pe Freud (cap. 1: cum l-am cunoscut personal pe SF)

Pentru cei sub 40 de ani, bancul (care nu prea-i banc, ci adevăr adevărat) trebuie desenat: vocalizând asemenea întrebări în spațiul public din anii ’80, consecința aproape spontană era săltarea omului și transportarea lui – de se petrecea povestea în București – direct pe strada Dem. I. Dobrescu nr. 9. Mai exact în vreunul din subsolurile etajate ale Sediului SS (Securitatea Statului) pe nume „Direcția a 5-a”. Și unde, după bătăile de rigoare, cele trei opţiuni ce i se serveau puteau fi: (a) „eliberarea” în schimbul semnării unui jurământ de supunere și colaborare cu Securitatea, (b) reținerea în arestul vreunei presupuse/trucate fapte penale, (c) transportarea respectivului la balamucul unor tratamente de resetare neuronală și emoțională. Dacă la primele două operațiuni semnalate totul era treabă, practic, legală, efectuată de torționari plătiți chiar de către „popor și stat” în sensul respectiv, ultima dintre proceduri (însemnând eugeníe socială și politică) beneficia de colaborarea, uneori forțată, alteori efectuată cu reală pasiune (adică cinism și sadism) de către psihologi clinicieni și mai ales de psihiatri de înalt profesionalism tehnic (+ evident de totală lipsă de etică, omenie sau milă).

Deja așa o poveste face retoric titlul meu (mai ales dac-ar fi o întrebare și s-ar termina cu semnul corespunzător), deoarece devine evident că perversul neuron comunist nu-l ura pe Freud (respectiv psihanaliza) principial, profesional, teoretic, filosofic vorbind. Ci mai degrabă din pricina profundei/radicalei uri față de om, din mizantropie. Din ura principială față de capacitatea omului de a gândi liber, de a se exprima sincer, de a fi real și autentic, deci naturalmente antitotalitar, antimilitaristic, anticomunist. Asta concluziv vorbind. Adică anticipând multe alte analize și demonstrații, printre care și modesta mostră care urmează.

Titlul mai poate părea retoric și fiindcă-l singularizează/individualizează pe Freud, când e de fapt vorba despre o ură și o cruciadă împotriva psihanalizei ad integrum. Zic „Freud” (ulterior SF) doar pentru că Marele Maestru a fost și rămâne doar cel mai popular, căruia i se pun în cârcă (drept e, nu fără merit vizionar, conceptual și inspirațional) cam orice legat de originile, dezvoltările și consecințele psihanalizei. Cu toate că prea bine știut este că lansarea, emanciparea și studiul inconștientului irumpeau cam din mai multe părți odată cu Herr Freud, cam toți elevii lui Charcot fiind în stare să se apropie consistent de ceea ce vor fi spus, pornind măcar cu Ribot, toți Cei Trei Magi relativ teutoni (& Co) de care psihanaliza nu mai poate fi desprinsă forevăr.

Așadar și de fapt întrebarea este de ce urau comuniștii psihanaliza. In corpore. Răspunzându-se (adecvat): precis din mai multe motive. Asta dincolo de faptul că, la început, majoritatea comuniștilor erau inculți până-nspre analfabetism, deci dobitoci getbeget. Tristețea fiind însă că poziționarea asta s-a întărâtat să rămână „definitivă”, până „la sfârșit”, adică până în comunismul tardiv, total decrepit, bucurându-se/juisând cu ajutorul și de pe urma contribuției unor psihologi și psihiatri FOARTE inteligenți. Personalități din nefericire total dăruite unui marxism fără limite, ba chiar și unui ceaușism fără rușine, așadar maladiv. (Accentuez: personalități nicidecum „aservite”, ci devotate fără-a fi silite și mai ales pe motivul prea mult dezirabilelor interese și ascensiuni carieristice).

>> Top 10 cărţi din psihanaliză pe care ar trebui să le citim ca să nu vorbim complet aiurea şi pe lângă subiect

De fapt: subiectul în sine e-atât de idiot (ca materie, implicând scormoniri în rahaturi, furaje, deșeu), încât chiar nu consider demn să citez/răscitez din mulți alții, căci orice întrebare mai mult sau mai puțin retorică, de tip cum și de ce…, răzbate mai ales indirect, asumat/aplicat, iar răspunsuri (când varii și bune, când pale și superficiale) precis se regăsesc mai ales în mod implicit în operele câtorva psihanaliști „de meserie post-1990”. Ceea ce nu înseamnă că n-au fost în domeniu, chiar și în interbelic, și savanți liberi, din țări democrate, de oarecare orientare mai mult sau mai puțin marxistă. Dar să ne prefacem pentru moment că nu știm asta, mai ales că, aici și acum, chiar mă freacă exclusiv grija societății comuniste pe care am cunoscut-o/suportat-o direct și personal. Adică prefer doar critica „luminii” sau oglinzii obscure, deformate, ciacâre și slute prin care, văduvită de referințele cele mai nobile, în anii ‘70-‘80 mulți „am trebuit” să ne facem/lăsăm educați, respectiv furați, mințiți și manipulați de către pseudoscientiștii cu autoritate, de meta- sau para-profesori și ideologi în halatele albelor pâini de academicieni-doctori-profesori-ingineri.

În realitate, nu de mine însumi mi-e rușine, ci de climatul intelectual creat deja de filozofia și psihologia pe deplin comuniste (mai corect: ceaușizate), personal interesându-mă de respectivele domenii doar din pasiune amatoristă (violon d’Ingres). Așadar, măcar nu am învățat sistematic și n-am ajuns să predau, la rându-mi, altora, ori (poate mai grav) să prestez didactic, civic sau clinic învățăturile unor îndoctrinări științifice lipsite de umanism, chitite pe format inși prin perspectivele unor „oameni noi” de anvengură și carierism strict socialisto-ceaușist, cu țintele unor utilitarisme ținând de mecanici și productivități sociale antiumaniste, castrate, submisive, tembelizante. Ca justificare subiectivă, totodată ca devoalare a strâmbelor cârje și mentori murdari de edificare a cunoașterii și a insertării socio-profesionale, permiteți-mi mărturisirea că mă refer la vremea când încercam să aflu cât mai multe despre art-terapie și muzicoterapie. În aceste domenii absolut tot ce se știa și se aplica în România era o listă de piese muzicale clasice, „traduse” acustic pe bandă de magnetofon de către doctorul Aurel Romilă din București, pe care acesta o punea nevroticilor, într-o cameră cu lumini colorate, întru ascultare înainte sau după ședințe de „reabilitare”/psihoterapie de grup. Amabil, căci îl sunasem cu recomandarea unei modeste, însă frumoase psiholoage de fabrică și de cartier, mi-a dat și mie xeroxul respectivei liste, pe care am ținut-o câteva decenii, degeaba, prin hârțoagele arhivei personale. În rest, ce citisem între 1975 și 1989 m-a încântat ca „revelație a naturii umane” și passe-temps, însă m-a influențat prea puțin à la longue; a intrat în remisie, în anii ‘80 profesând cu totul altceva (cu doar un pic mai multă empatie și atenție față de omul real, cotidian, neabstract sau idealizat prostește). Și-abia peste decenii, revăzându-mi lecturile și cărțile epocii, m-am îngrozit.

Așadar, la acea „vreme a mea” pe de pildă Marcuse și Lukács nu i-am putut percepe decât drept marxiști divertismentali, consecvenți, însă relativ moderați, aproape de referință neutră („ca să fie”). Plus că mai aveam și prostul obicei de a răsfoi câte-o prefață, iar acolo dacă dădeai de-un activist tip Tănase erai deja „pogramat” s-arunci la gunoi și orice pruncuț odată cu dominanta albie cam porcească. Deci introduceri și prefețe scrise de universitarii oficiali, de serviciu politic, făceau multe volume demne de refutat/evitat. Iar pe Fromm, prin selecții bine trunchiate, riscai iar să-l vezi drept ornamentabil și dispensabil, așadar ajungând să mă mulțumesc doar cu tardive admiteri ale lui Freud (+ alte firimituri clasice). O excepție fiind colecția de Scrieri despre literatură și artă (Univers, 1980), prezentând foarte onorabil pe Fondator, volum care prin consistență putea deveni fundamental, influent sau măcar deschizător de gânduri.

Încă o greșeală a tinereții fiind și că, neavând încotro, adică alternativă (drept e, nici patima scormonirii printre interbelici sau literaturi franceze măcar, circulând oarecum pe sub mese și prin mâinile unor profesioniști descuiați), m-am familiarizat cu și prin câțiva românași. Și-anume cu/prin N. Mărgineanu, V. Săhleanu, P. Brânzeu, E. Pamfil, D. Ogodescu. Păstrasem unele din cărțile lor peste decenii, așa că în carantinele, izolările sau restrângerile spațiale impuse de pandemia 2020-2021 am avut curiozitatea revizitării respectivelor. Reacția și concluzia dominantă: șoc și groază. Cu alternativa și alternanța, preferabilă, a jenei, ridicolului, hohotului de râs prostesc. M-am alinat/compensat doar cu ideea satisfacției de a de a nu fi fost student la o asemenea Facultate de Psihologie, deci de-a nu fi ajuns vreun profesionist într-ale psihologiei (clinice sau teoretice, nu contează) în anii ‘80. Mă rog, pe de o parte (majoră) nici nu mai era cazul, ceea ce mai putea purta pe-atunci numele de „psihologie” fiind cenzurată și subordonată „filozofiei și istoriei”, pentru care nu numai că musai era să ai un altfel de dosar biografic, plus susținere sau activitate pur politică (și/sau securistică), dar și să treci clase și examene în care de pildă trebuia să memorezi și să reproduci ca pe-o poezie absolut toate numele și anii împăraților chinezi pe parcursul a 3 mii de ani (fără glumă!). Despre foarte intensivele lor cursuri de „economie politică”, „filozofie marxist-leninistă” și „istoria PCR” nici să nu mai pomenim. Am preferat să-i vizitez o dată pe săptămână, audiind un minunat curs de istoria artei și observând cum bieții viitori profesorași de istorie propagandistică, filozofie măsluită și psihologie elementară deveneau de la lună la lună tot mai timorați, rigizi, absenți, gri.

>> Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul şi psihanaliştii: povestea incepe la 1856

Se înțelege, așadar, că acest articol nu e deloc un „studiu academic”, pretinzând frecventa (cel puțin dispensabila, de nu chiar inutila și ridicola) prezentare cât mai bogată în trimiteri și citate (care de care mai redundante, care mai de care mai amalgamate din pedanterie formală și poză vanituoasă). Este cel mult confesiunea unei întreprinderi de veritabil spectacol lăuntric, și anume acela al realizării, acum / post factum, prin ce furci caudine sau prin ce arhipelag de stânci idioate, plus ape putride, puteam naviga în anii ‘70-‘80, cât de strâmbă, mioapă și răuță era școala și intelectualitatea formatoare, ideologizând/îndoctrinând spiritele întru nimicul unor politici insidioase și ideolograme tâmpe.

Așadar, în anii ‘80 aveam deja seturi aproape complete de Eduard Pamfil + Doru Ogodescu, pentru care monografiile de tip Nevrozele sau Psihozele ar fi putut fi compendii (elementar-) utile pentru clinicieni. Din scris, Pamfil pare și astăzi un tip foarte subțire, cult, adesea vârând trimiteri la/din literatura internațională și citate poetice. Ogodescu: un marxist totalitar, critic până la agresiv și tiran întru îndoctrinare și afirmare de sine – ca marxist-leninist și materialist cu orice preț. Atunci când cei doi scriau și semnau împreună, la toartă aparent omogenă (ori să bănuim că Pamfil „trebuia” să-l susțină pe Ogodescu, ori că acesta din urmă doar se folosea de mai finuțul Pamfil?), ei bine atunci ieșeau cărți pe care recent le-am perceput drept rușine, onanism pervertit, deraiere, dezastru.

În 1974 apărea Itinerariul psihiatric al ieșeanului Petre Brânzei (rezumate terminologice și conceptuale maximale, dar onorabile), după ce doar cu un an înainte, așadar cvasisimultane ca elaborare ideatică și sistematică, fusese tipărită lucrarea majoră a clujeanului Nicolae Mărgineanu, Condiția umană. Aspectul ei bio-psiho-social și cultural (Editura Științifică, 1973). Cea din urmă: un veritabil tratat de inițiere pentru oricine, o provocare gnoseologică pentru practicanții psihologiei și psihiatriei. Ambele lucrări stabileau o foarte similară și negreșit foarte influentă teorie asupra persoanei/personalității umane, psihologia generală și psihiatria completându-se într-o viziune de competențe filosofice, holistice. Prin elementul/dimensiunea „culturalului” Mărgineanu completa/amplifica ceea ce la Brânzei era oarecum limitat la bio-psiho-social. Limitat mai degrabă în plan discursiv-teoretic, deoarece „socialul” prea poate să includă/presupună educativul și culturalul. Oricum, în altă ordine de idei, chiar dacă viziunea/teoria de acest tip sistemic era una de deschidere, factură sau inspirație internațională, ea se afirma pe plan național drept o contribuție românească originală, totodată pe cât se poate de evident- și declarat-marxistă. Detaliul probând/dovedind și convertirea profesorului Mărgineanu, după o consistentă încarcerare de condamnat politic, la regimul și gândirea politică (comunistă) care îl reabilitase, repunându-l în drepturi și autorități profesionale de top. Definirea omului ca entitate bio-psiho-socială și culturală și abordarea întregii psihologii și psihopatologii dintr-o perspectivă mult mai amplă și integratoare vor juca deci drept „admirabilă” carte de vizită a „științei românești”, proprii și caracteristice „societății socialiste multilateral dezvoltate” (paradigmă deloc numai formulistică, de fanfaronadă și pompă, ci chiar cu consecințe perverse radicale) care identifica România ceaușistă. Pentru dovedirea acestei specificități/proprietăți/identități politice unul dintre cuiele sau marotele demonstrative ale „originalei” psihologii românești era critica, până la exagerări forțate/artificiale și la desființări sofistice, împotriva psihanalizei. Dacă observi insistența și ubicuitatea atacurilor nu poți conchide decât că ideologii comuniști erau într-un adevărat război de moarte, de campanie neobosită, contra psihanalizei în genere.

>> Excluderea lui Sigmund Freud din Partidul Comunist Francez

Nicolae Mărgineanu efectuează această critică marginal, în paragrafe reținute și destul de omogene, deci în fragmente ușor dislocabile. Sau o face doar stilistic, ca o fandare și detentă pentru a introduce sau lega alte dezvoltări ale psihologiei generale, unele chiar aparținând psihanalizei moderne. În vreme ce el totuși citează și trimite foarte frecvent la operele, gândirea și contribuțiile clasicilor psihanalizei, ca și ale altor interbelici și postbelici care modernizau și expandau consistent psihanaliza. Ghionturile sale școlăresc de directe, deloc dificil de observat că-s făcute forțat (poate de ochii vigilenți ai marxiștilor și ceaușiștilor dominanți), practic se contrazic și anulează, psihanaliza nefiind deloc ștearsă și dezavuată, ci apărând atât direct în referințele profesioniste ale profesorului clujean, cât și fiind frecvent integrată foarte eficace. După umila-mi părere, N. Mărgineanu scria totuși frumos și util pentru vremea aceea, marxismul lui de conversie și asumare (auto)impusă putând fi relativ ușor de izolat, decolmatat, aruncat la gunoi. Lucru care nu se poate face absolut deloc în cazul lui D. Ogodescu (din anii 1980), mai ales atunci când acesta semnează singur, dar chiar și în cărțile în care pare că va fi putut fi un picuț temperat de către co-autorul Pamfil. Ogodescu este un activist de partid hardcore, un fanatic, buldozerul său contra psihanalizei fiind neostalinist, deci brutal, netemperat, inflexibil și jalnic. Practic, el „(re)inventează” aceeași avidă de originalitate și atotcuprinzătoare viziune/teorie/sistem asupra vieții psihice. Integrează și activează organic și simultan complexul individ–societate–cultură/individual + social + cultural, dar țintește o filosofare maximală, de veritabil top cognitiv-cogitativ, hermeneutic și teleologic, reușind să sfârșească într-un sofism pompos (practic definibil drept savantlâc), totodată reductibil la gratuit, la aproape-nimica. Recitirea cărților sale, astăzi, îți lasă doar gust de furaj vetust și putrid. Capodoperă marxist-ceaușistă, „original” românească, total ridicolă și futilă. Semănând mult cu oricare dintre giganticele și fantomaticele constructe inginerești, industriale sau militare, pe care abandonul total și timpul le-au redus la rugini, ecrulări, distrugeri firești.

Revenind la concret: pentru Ogodescu și coautorul Pamfil, „trionticitatea” eu–tu–el, sofisticată în conceptele ipseitate–tuitate–illeitate, însumează definiția egal filosofică și psihologică (psihiatrică inclusiv) a existenței umane, în care dinamicile și dialecticile constant fluide din interiorul celor trei „monade” alcătuiesc normalitatea și anormalitatea cotidiană (de orice nuanțe și la orice nivel). Desigur, rezumatul mi-e maximal (în vreme ce detaliile autorilor abundă ori se reiau fluvial). Consecințele teoretice sau practice par să rămână fără număr, ceea ce este fals, deoarece constructul speculativ rămâne destul de artificial, infructuos dincolo de „valoarea” de a fi fost făcut și impus cu tendențiozitate și autoritate. Și totodată viciat de impunerea sa drept cheie pentru un activism ideologic și formalism tipic comunismului „pur” și decrepit, formal favorabil „societății socialiste multilateral dezvoltate”, oficial favorabil ceaușismului.

>> Întrecerea socialistă, motorul comunismului biruitor…

La Ogodescu (implicit și Pamfil), desființarea morală a psihanalizei și mai ales a freudismului devine feroce, opunându-le acestora nu doar înfierări demne de obtuzitatea golănească a anilor ‘50, ci și argumente/contraargumente mai mult decât fragile, improvizate, sofiste, aparent rezonabile, practic contradictorii și hotărât ilogice. Cărțile acestor ideologi sau gânditori de circumstanță comunistă au dominat Școala de Psihologie (+psihiatrie) a tinerilor și relativ-tinerilor carieriști ai vremii, de al căror profesorat și mentorat asupra generațiilor de după 1990 mai sunt încă responsabili, evaluatori, electori, promotori. Dar să revenim la tema abuzării nonșalante a psihanalizei. Cu mențiunea că experții comuniștii nu vizau anihilarea psihanalizei (ca-n cazul religiozității/ateismului), suficientă fiind ridiculizarea acestea, pentru ca norodul s-o pomenească doar în dodii, mai exact pentru a rămâne în conștiința populară doar prin dodiile unor prejudecăți superficiale, caricaturale, caraghioase.

E. Pamfil și D. Ogodescu (semnați chiar așa), Persoană și devenire. Eseu de antropologie (Editura Științifică și Enciclopedică, 1976), e un volum care… mai merge cum merge. Însă, din păcate, în 1981 Sorin Doru Ogodescu (semnat chiar așa) face o rescriere radicală a lucrării și a exact aceleiași viziuni psiho-antropologice holistice triontice, intitulată acum Persoană și lume: ordinea triadică în gândirea contemporană (Editura Albatros – despre care chiar hâtrul ei director Sântimbreanu zicea în privatul străzii și-al crâșmei că se cheamă Albatrosc sau AlbÎnTrosc). Singur/pe cont propriu, adică drept unic autor, la lectura actuală a lucrării adeverindu-mi-se de-a dreptul scandalos și umilitor. „O scârbolentă fabulare academistă făcută cadou comunismului ceaușist în totală abstragere din fața realului și a bunului simț” – notez chiar în timpul recentei lecturi. «Un marxist-leninist aberant, relansând „geniala-i” viziune/teorie despre trionticitatea persoanei. Ipseitate + tuitate + illeitate. În care accentul e pe rolul făuritor de identitate/subiectivitate al socialului („mai ales economic”). Pe scurt: comunizarea gândirii psihologilor, autocondamnarea lor prin oportunism/obediență/angajare.» Închei autocitatul personal, fircălit pe cartea respectivă în timpul unei minunate zile de plajă, cu câteva zile înainte de a-mi călca în picioare respectul principial față de cărți și de-a depune volumul respectiv, pe furiș și cu jenă, în ghenă.

Constanta abuzare a lui Freud, în primul rând, dar și a lui Jung (nr. 2 pe eșafodul psihologilor comuniști), provine în principal, cred, din motive (majore) ținând de politicile și ideologiile sociale pe care le numesc de „eugenie specific ceaușistă”. În concret, ținând și aplicând nu numai acel control al sexualității, gravidității și al nativității care va fi derivând din marea politică și legislație (pro)demografică, ci derivând inclusiv din mărunta, insidioasa, dar atotpervaziva politică a controlului social pe absolut toate palierele. În acest sens/scop, Freud era atacat și ridiculizat fiindcă accentuase prea mult pe libido, pe sexualitate, în ultimă instanță (a popularizării mai mult sau mai puțin comice) pe „firescul” amorului liber, defulat, compensator și emancipant/sanogen atât la nivel individual, cât și social. Așa „percepute”, ideile sau practicile eliberator-dezinhibante care derivă din sistemul ideatic și clinic freudian erau în totală contradicție cu sexualitatea și obstetrica care se doreau total controlate (socio-politic) în epoca ceaușistă. Demonizarea „perversiunilor” sexuale, ilicitul sexualităților non-hetero, interzicerea avorturilor și lipsa planningului familial, plus controlul ginecologic automat/obligat-anual al elevelor și studentelor, ca și controlul obligatoriu al tuturor femeilor din fabrici și uzine (fie chiar în vreo cameră din cadrul halelor de producție, fie în duba unei salvări stopate în curte și în spatele căreia zeci/sute de femei mature stăteau la coadă pentru controlul ginecologic obligat), aveau pe atunci nu numai menirea susținerii politicii demografice forțate, proprii autoritarismului ceaușist, ci și menirea obișnuirii femeilor și a familiilor cu practica umilirii psihofizice, a obedienței și cotidienei terori. Ochiul Marelui Frate, care în orwellianul 1984 decreta clar și sincer „să distrugem orgasmul!”, intra la modul propriu în vaginul, uterul, ovarele și ventrele mamelor, mătușilor, soțiilor, fetelor proprii sau colegelor noastre. Pe unele dintre cele din urmă chiar Partidul și mai ales Securitatea având grijă să le folosească drept iubite sau prostituate pentru controlul foarte detaliat al tuturor turiștilor și studenților străini care umpleau stațiunile și centrele universitare, pe unele chiar să le mărite cu străini bine anturați și selectați pentru propagandă și spionaj. Dar, până acolo, faptul că întregul trup reproductiv al națiunii (ginecologico-obstretice) aparținea pe atunci statului, cu toate că volume ca ale Mihaelei Miroiu și Gail Kligman au dovedit așa ceva cu supramăsură, încă nu mulți au și priceput bine.

>> De ce Freud avea dreptate despre isterie

Revenind: sub Ceaușescu trebuiau popularizate și practicate idei, mentalități și prejudecăți opuse radical viziunilor psihanalitice. Pentru psihologii din comunism intimitatea, absconsul, abisalul (incontrolabile comunitar, profesional și politic), ba chiar și afectivitatea instanțelor de identitate și individualism trebuiau „defavorizate”, sistemul politic favorizând doar socialul și socialitatea, însemnând angajare, conivență, omogenie și cooperanță până la subordonare totală vizavi de Sistem. Idealul comunist al egalizării sociale nu putea fi redus la dimensiunea conștientului, ci trebuia realizat și la nivelul sub-conștiinței, măcar al afectului dacă nu chiar al imposibilului întreg inconștient. Utopică operă de reconstrucție/convertire abisală, care fără un aport, fie doar teoretic al psihologilor, era doar de nevroză fabulatorie, de ficțiune nevrotică. Psihologi/psihiatri de teapa talibanului Ogodescu agresau și demolau psihanaliza așa cum în epocă biserici erau demolate sau măcar retrase pe șine din panorama stradală, frescele cu nobili și regi erau buceardate ori acoperite cu tencuieli, opera Oedipe se reprezenta-n București cu barbare croșete așa-zis pudice.

Pe de altă parte, C.G. Jung ajunsese folosit de către creștini, respectiv pedagogia și instituțiile religioase, ca argument atât al existenței „divinului” (arhetipal ori oricum alminteri îl vor fi tradus teologii), cât și ca argument al fireștii și eternei coabitări/situări a psihismului uman în iraționalul („opiogen” și „subversiv” al) religiei. În comunism psihologii (= știința psihicului uman) trebuia nu numai să fie atei (asta chiar părându-mi un mărunt deranj), ci mai cu seamă fideli ideologiei Partidului, perfect înregimentați metodelor de control și subordonare a populației, totodată dușmani fățiși ai iraționalului, ai afectului insubordonabil proiectului și manipulării sociale dorite de Partid și de Stat. Trebuia să fie instrumente și materii chirurgicale aproape eugenice, extirpante sau măcar minimalizatoare față de subconștient/inconștient, față de orice dimensiuni ale psihicului care puteau scăpa manipulării și obedienței tipice politicului dictatorial.

Dacă tot ziceam că programul ceaușist al controlului și naționalizării gravidității și nativității a fost extins la controlul amorului liber, comuniștii erau (n-aveau cum să nu fie) împotriva libidoului. Totuși, de ce se luau doar de inițiatorii și vârfurile psihanalizei, nicidecum de „punctele mai sensibile” ale unor controversați din domeniu? De ce, de pildă, n-au intrat în hora crucificării și imolării lui Wilhelm Reich, apostolul orgasmului și-al genitalității fără frontiere? Întreb prostit, singur răspunzându-mi că, poate, din moment ce americanii făcuseră asta deja, ridiculizarea românească a bietului psihanalist ar fi putut însemna act de asociere sau așezare la coada imperialiștilor (în anii ’80 bibliografia americană sau orice bravură marca USA fiind evitate, americanismul fiind fie ignorat, fie atacat de către propaganda ceaușistă și din cauza retragerii „Clauzei națiunilor celor mai favorizate”.

Priceput au ba pân-acum, mă explic (explicit): în anii ‘70-‘80 l-am cunoscut pe Sigmund Freud nu doar prin propriile sale scrieri, ci și, mai grav (inhibitiv și castrant, deci impactând și asupra a tot ce-ai fi putut afla direct și genuin): prin crăpăturile din gardul de fier-beton roșu-și-negru numit ceaușism. Cât și prin strungile abuzive ale unor autori și profesori vânduți rău sistemului Securității Statului (numită aici și mai departe, mai simplu, SS).

>> Cum şi-a dorit Sigmund Freud să moară

Foto: Marin Marian-Bălaşa