De ce-l urau comuniștii pe Freud (cap. 2: în dubioasa umbră SDO)

Abrevieri: SDO = Sorin Doru Ogodescu; SS = Securitatea Statului; EP = Eduard Pamfil; SF = Sigmund Freud.

Sunt extrase doar din Persoană și devenire. Eseu de antropologie (Pamfil și Ogodescu, 1976), cu (pseudo)critici și atacuri încă nu atât de prăpăstioase precum cele pe care SDO le va semna de unul singur în anii ‘80. Dintre acestea din urmă, refuzând să mă umilesc prin deranjul de-a le poza și reproduce pentru simplul fapt că le resimt grețos de exagerate. Consider că-s suficiente cele despre care bănuiesc că vor fi fost un pic temperate de către blajinul EP (în ‘76), strâmbătatea, gratuitatea și totodată fragilitatea doar a acestor critici exclusiv ideologice fiind evidente și nemeritând comentarii. De considerați altfel, judecați-le ori scuzați-le singuri.

Cum e bine știut, timișoreanul EP împărtășise destinul clujeanului Nicolae Mărgineanu, prin aceea că beneficiase de formare și maturizare occidentală înainte de comunism, trecuse prin iadul arestului, anchetei și pușcăriei comuniste, apoi a exilării profesionale și sociale pentru o perioadă de convertire și probă politico-ideologică; în urma cărora, pentru a fi readuși pe posturi corespunzătoare profesional și pentru a supraviețui ca profi și savanți, ambii au trebuit să se asocieze comunismului la modul evident și demonstrativ [1].

Cum am văzut în secțiunea trecută, psihiatri români comuniști nu fac critica psihanalizei cu sângele rece al „rațiunii pure” (Marcuse, Lukács). O comit fie stângaci și duplicitar, de fapt fals (ca Mărgineanu), fie inventiv, pătimaș, voluptos chiar (ca SDO). Marxismul lui Mărgineanu fiind de fațadă, iar antipsihanaliza – superficială, naivă, retorică. Criticând psihanaliza doar prin ceea ce SF nu a spus/făcut (sau n-a apucat să spună/facă), ba chiar știind ce psihanaliștii subsecvenți au realizat, el nu doar că n-a ignorat și nici minimalizat psihanaliza, ci a asumat-o (în nu puține din dezvoltările moderne, post-Freud/Jung/Adler & Co), aplicând-o ireproșabil. Iar EP „se prezenta” ca marxist și materialist-dialectic doar prin asocierea lui cu SDO. Va fi fost acesta din urmă un șef tiran, de tip stalinist? Sau poate doar un mai tânăr cu pile mari, șef sau securist care-l folosea pe Pamfil întru propria avansare (inclusiv poate-n grad)? Oricum, fapt e că-n 1977 eminentul EP se pensionează, probabil acesta fiind momentul din care SDO își virilizează propriul comunism, totodată asumându-și în totalitate și filosofarea despre „modelul triontic al omului” (urmând să rescrie pe cont propriu și personal ceea ce semnase anterior împreună cu EP).

>> Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii: povestea incepe la 1856

Pe de altă parte e de remarcat că în concretul epocii (ceaușiste) SDO era deja demodat. În anii ‘80 totul-totului trebuia a se satisface și-a cotiza cu citate din Geniul Carpaților, lucrările savante ale vremii interzicându-și orice referință la Marx (alminteri riscând să beneficieze de prezumția de subversivitate sau dizidență „internă”). Ca-atât mai jalnic mi se pare SDO, căci pe măsură ce-și proțăpea tot mai exhibiționist bătrânul său falomarxism, insul mai degrabă cădea. Evident, tre’ să ne fie milă de el. Caz cronic și nevindecabil. Evident, nu intra în categoriile lui Freud, căzut fiind în determinații interstițiale parșive. Victimă a complexului de inferioritate peniană, e chiar victima invidiei falice în sensul travestirii și developării acesteia în sau sub forma habotnicei și inadecvatei sale fixații marxidolatre. Psihanalitic ranversat, își ura mama și-și pedepsea feminitatea internă proiectându-și/reconstituindu-și tatăl într-un Golem de bulșit.

Aparent paradoxal, duplicitarii doctori se prezentau public și oficial ca dușmani ai oricărui popor psihanalitic (în frunte cu SF și Jung), în privat părând a fi fost foarte de treabă cu intelectualii liberali (desigur pentru care vor fi primit fie voie, fie însărcinare din partea forurilor politice). În epocă, o asemenea stea abordabilă social era Constantin Noica. Desigur, nu e vorba despre prieteniile sale „la nivel”, ca aceea dintre Noica și finul și înțeleptul doctor EP [2]. Mai ambiguă trebuie să fi fost generoasa găzduire a unora ca G. Liiceanu, T. Kleininger, I. Maxim, P. Caravia şi P. Creţia în sanatoriul condus de SDO în localitatea Gătaia (subordonații doctorului marxist recomandând stabilimentul drept loc de odihnă și verdeață foarte propice muncilor scriitoricești) [3]. Asta dacă nu cumva respectivii sau asemenea elitiști fuseseră atrași/plasați acolo (oare înainte sau în urma și din cauza episodului Meditației Transcendentale?) în mod special pentru a fi consistent controlați. Căci bine se știe, o groază de colegi, colaboratori și amici într-ale culturii laice și-a stabilimentelor monastice (din acei ani, dar și de astăzi) erau fie membri PCR cu misii sociale precise, fie turnători și securiști abili și versați.

>> N. Steinhardt despre ruda sa, Sigmund Freud

Într-un alt paralelism ciudat, tot din mediul SDO & Gătaia, ce scria pe vremea aceea doctorul Corneliu Mircea (vezi Ființă și conștiință, 1984) era o ontologie sau metafizică stufos-nebuloasă și incongruentă tocmai fiindcă reprezenta mai degrabă un material de teologie nedeclarată și de mistică deghizată. Chiar așa mi-am dat seama după ce am cumpărat cartea cea plină de amalgam confuz; de la o vreme zicându-mi că textul prinde sens doar dacă oriunde scrie „Ființă” rescrii/gândești „Dumnezeu”. Prin urmare aveam de a face cu un psihiatru profund religios, camuflat drept metafizician. Faptul îmi va fi confirmat abia recent, când am văzut pe net lista activităților și cărților creștino-mistice post-‘89 ale respectivului. Adică… post-factum. Sau prea târziu? Zic incapabil să mă opresc la vreo singură alternativă deoarece aici mă refer exclusiv la ce s-a petrecut dubios, ambiguu, incert, necinstit și handicapant în anii ‘80, chiar dacă lucrurile/faptele și conexiunile (târâșurilor, măștilor, pilelor-cunoștințelor-relațiilor) erau mult prea îmbârligate. Acum și aici nu e nici locul, nici omul care să sape printre toate duplicitățile și porcăriile din putredul deceniu final al comunismului oficial. Repet: vorbesc doar în relație cu cartea/cărțile (în zeci de mii de exemplare) care apăreau atunci drept far și manual pentru experți și popor. Cât despre placa protecționistă (un pick-up stricat) scuzând analingusul politic pe motiv că era biletul de supraviețuire în top social și profesional, e stupidă. Unii/mulți pomeneau de marxism-leninism/„gândirea socialistă” sau puneau un citat din Tovarășul doar la-nceputul și finalul unor cărți. Mărgineanu doar se prefăcea procuror. În vreme ce SDO abuza. Îndrăgostit de violarea psihanalizei, era calomios, delirant, patologic.

[Nu am adăugat Ființa și conștiința lui C. Mircea la sacii de cărți date de pomană sărmanilor buchiniști de pe trotuare numai fiindcă pe coperțile interioare, pe foaia albă „de titlu” și pe cea de la fine notasem aproape stenografic cuvintele unei conferințe a lui Andrei Pleșu. Cumpărasem respectivul volum într-o dimineață din 1987, iar seara (toamnă târzie, geroasă), într-o sală rece a Muzeului Colecțiilor de Artă, prelegerea a fost deșteaptă și caldă, despre chiar una din propriile-mi pasiuni: semnificațiile artei primitive. Originalul și magistralul Pleșu nu doar că rezuma ceea ce știam bine chiar și eu (Leroi-Gourhan, Lévy-Bruhl), ci și introducea critic contribuții hermeneutice provocatoare (Burkert / Homo Necans). Iar discutând prezența și stilizarea asiduă a calului și-a săgeții prin grote termina cu ideea descoperirii, de către primii oameni, a conștiinței timpului și a obsesiei și practicii ieșirii din timp. Acum, în constant autosubțiata mea bibliotecă rămâne și această carte, criptică și inutilă, a psihiatrului cu dublă personalitate, doar pentru transcrierea unei conferințe temerare, și ea acum revolută, dar suvenir calin pentr-un biet eveniment de suflet.]

De-alminteri (la fel ca toți ceilalți intelectuali), și păltinișenii au fost dintodeauna la mâna a câte unui-doi-trei colegi de breaslă, amici și proteguitori care erau chiar securiști activi. Și chiar s-au lăsat la îndemâna unor suspuși, ierarhi în sutană și membri PCR care, chiar de nu erau „ofițeri plini”, funcționau cu pasiune (și interes) drept autonumiți agenți de control și influență, prin funcții și resurse putând fi chiar mai parșivi și mai eficienți decât securiștii. Respectivii fiind uneori sprijiniți tocmai de apariția a câte unui agent activ, care se prezenta clar sau se deconspira stângaci tocmai pentru a se face de râs, tocmai pentru ca-n felul acesta aparent amenințător să-i arunce pe cei urmăriți și mai și în brațele turnătorilor și influensărilor deja consolidați în anturaj. Așadar prieteni și patroni colaboraționiști, având și resurse de susținere și ospitalitate (precum șefi de mănăstire cu alimente și vin bun din belșug, directori de clinici și stabilimente de relaș creativ, de Case de Creație și de tabere artistice, etc.). Instituțiile academice sau artistice din România comunistă au fost totdeauna „oaze” care salvau câte-un pui/puie de ex-aristocrat (naționalizat și scăpătat la maxim), ex-pușcăriaș politic, de ștab epurat și de supraviețuitor interbelic. Personaje „salvate” tocmai pentru a fi controlate din scurt sau perfect, pentru a li se da de lucru (așa evitându-se riscul de-a le veni respectivilor „cineștie ce idei”), pentru a se subția rândurile transfugilor, pentru a se preîntâmpina eventuala dizidență. Observarea și controlul lor priveau până și relațiile intime sau matrimoniale, lăsându-li-se impresia că s-ar fi ales și legat liberi, favorizându-li-se posturi ori varii relații de pe urma cărora și politicile social-securistice puteau trage profit.

Ogodescu/SDO e un caz pre- (sau cvasi-) clinic. Iar firavele elite culturale (de tipul marilor izolați sau al catarilor păltinișeni) trebuie că l-au cunoscut și ca atare. Însă l-au tolerat, pe vremuri profitând de pulpana sa politic protectivă, reușind chiar o coabitare pe care, nolens volens (oricum fără conflict lăuntric), o vor fi aplicat chiar și ulterior, aparent sistematic. Mediile lor, ca și ale oricui altcuiva, colcăiau și colcăie și acum de lesturile sau urmașii unor mini-nomenklaturi peceriste, unor sutane, rezerviști cu trese și pensionari securiști încă deținând influență socio-profesională, cărora actualmente le-a venit rândul să le ofere chiar democrații actuali „cuvenite” reciprocități, protecții, susțineri, promovări sau măcar acoperiri elegant-sofiste, treceri cu vederea, admiteri de mari sau mărunte avantaje pentru progeniturile lor.

Revenind strict la psihanaliză, deschid și termin cu două paranteze. Sugerând „colegilor de la Academie” să mediteze asupra fixației (la modă) de a se tot pomeni interbelicul, ca reper venerabil și demn de revenire sau măcar relegare, uitându-se total și că orice trecut e la îndemâna unui prezent strict politic, ca și a faptului că trecutul nu se repetă, ci se reinventează. Monografia elaborată deja în interbelic de I. Popescu-Sibiu (ediții succesive, cea ultimă, din 1947 numindu-se Concepţia psihanalitică. Expunere critică, Sibiu, 1947), revine parțial mult mai târziu, rescrisă și mult dezvoltată alături de Victor Săhleanu (Introducere critică în psihanaliză, Editura Dacia, 1972). Volum excelent, onorabil, de nu chiar triumfant pentru psihanaliză (și cu prea puțin marxism-leninism și „materialism dialectic și istoric” evocat acolo), însă îngropat rapid (scos din rafturi și pus la index inclusiv în biblioteci), cu-atât mai mult cu cât în 1982 docentul doctor Săhleanu este ras, social și profesional, în urma căderii lui în capcana SS numită Meditația Transcendentală [4]. Reamintesc că e vorba de grupul celor 350 de umiliți (incluzându-l pe Săhleanu și implicit a sa psihanaliză) prin care SS sperie, subjugă, ulterior condiționează și cumpără prin reintegrare profesională inclusiv ultima rămășiță de resursă intelectuală virtual-anticeaușistă.

>> Freud si Jung: Povestea prieteniei dintre doi giganti si a schismei lor in inconstientul contemporan

Paranteza finală constând în reamintirea bucuriei pe care am avut-o cândva descoperind într-un anticariat volumașul intitulat Mihail Eminescu din punct de vedere psihanalitic (Cartea Românească, 1936). O curiozitate, generatoare de o nedumerire pe care o port de peste 3 decenii. De ce oare după 1990 absolut nimeni nu s-a gândit să retipărească acea bătrână carte a lui C. Vlad? „Dr. docent universitar” (cum se semnase pe copertă autorul lângă și sub propriul nume, poate chiar pseudonim) scria atunci ceva care astăzi ne-ar părea elementar, introductiv, schematic și evident, însă strict profesionist/profesional și mai ales perfect acceptabil intelectual și științific. Doar că-n anii ‘30-‘40 ultranaționalismul (de exact aceeași natură, rigiditate și virulență ca acela propriu intelectualității dominante de sub ceaușism) a exclus/sugușat și îngropat orice referință (nu doar analiză și demonstrație) privind schizoidia lui Eminescu. Cu-atât mai mult cu cât, după o campanie masivă (în care Noica, cu-al său Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești, 1979, s-a făcut apostol și mag), s-a betonat parcă definitiv pironirea mentalului și afectivului românesc întru idolatrizare fanatică, excluzând (agresiv-nevrotic) orice complexitate sau completare onestă științific. Oricum, dacă iertăm filologiei, criticii și istoriei literare naționale rămânerea în îngrămădirea egal epistemică și paradigmatică de-aproape 100 de ani, oare de ce astăzi inclusiv psihologia/psihanaliza națională musai-trebuie să nu pomenească decât în articolașe subțiri ori în vreo notă de subsol despre modesta lucrare de egal pionierat și curaj (inclusiv civic, nu numai etic) a lui C. Vlad? De ce musai trebuie lăsat poporul să prefere (să juiseze în) căruțele pline de cărți și broșuri care îl „dovedesc” pe genialul poet drept îndelung prelucrat economic și neuropsihic de către o conspirație criminală, în fine internat la balamuc în mod nemotivat, abuziv, și ucis cu perfectă și sistematică bună știință? De ce eforturile pentru dez-demonizarea bolilor psihice, pentru incluziunea socio-profesională și abandonarea prejudecăților discriminatorii nu fac referință și la mari personalități (frecvente nu doar în istorie, ci și-n contemporaneitate) care au creat și merită admirație și statui în ciuda dramelor sau bolilor lor individual-private? De ce se admite idioțenia mentalitară și venerația mistagogică și demagogică ce împiedică obișnuirea conștiințelor ce se pretind normale cu ideea că valoarea unei mari personalități culturale stă în picioare și dacă se află, ca în cazul multor altor genii internaționale, că vor fi fost totodată psihotici, alcoolici, asociali, nevropați, schizotimici? Dincolo de teroarea naționalistă și protecționismul populist (cel care deține el însuși markări manipulant-maladivi), oare nu există și un dram de indiferență, plus/sau chiar lașitate, de partea experților/profesioniștilor care își zic liberi, democrați, umaniști? Căci dacă nu „ei” (ar putea zice orice om de bun-simț sau de cultură generală medie), atunci cine?…

>> Isteria ca o luptă cu tauri şi cum a fost viaţa Dorei după tratamentul cu Freud

Note

[1] Rezum la maximum, pentru a nu copia simplist din multiplele detalii de-aflat în multe alte surse. Vezi măcar excelentul articol de la https://www.observatorcultural.ro/articol/secretul-doctorului-pamfil-o-initiere-romaneasca-in-ritualul-mescalinei-2/

[2] Mircea Lăzărescu a spus destul de multe despre legătura dintre Noica și EP (magistrul, șeful și predecesorul său). Vezi https://www.medichub.ro/reviste/psihiatru-ro/sinopsis-cultural-al-psihiatriei-romanesti-i-id-3108-cmsid-66 și mai ales cartea sa despre Noica (https://en.calameo.com/read/002550990ece7b5310b33).

[3] Vezi detaliile cu care se laudă colegii lui SDO de la Spitalul/Sanatoriu Gătaia: https://www.facebook.com/neuromed.ro/posts/1089736514401847/

[4] Scriind despre istoria Meditației Transcendentale, Sergiu Simion trece de la mărturiile propriei implicări studențești la numeroase observații și detalii critice cu privire la colaborarea voită și carieristică cu SS a multor profi de psihologie și psihiatri clinicieni, atât dinainte, cât și după 1990. Vezi textele de la https://aventuridepsiholog.blogspot.com/2019/?m=1 și din versiunea extinsă: https://sergiusimion.blogspot.com/2019/01/meditatia-transcendentala-si-institutul_20.html

Foto: