„Tristețea este o trăire umană dintre cele mai obișnuite, ea apărând deseori atunci când o persoană pierde un lucru important pentru ea”, afirmă Mircea Lăzărescu. Ca modalitate de procesare a pierderii, se distinge în acest sens doliul: „o stare specială, recunoscută social ca un eveniment în cadrul căruia omul are un comportament de tip depresiv, motiv pentru care este și ritualizat cultural.”
Cu toate acestea, cum se face că depresia are, totuși, statutul de tulburare psihică, ba chiar este una dintre cele mai frecvente? La întrebarea aceasta, autorul răspunde afirmând că e vorba nu atât de starea în sine, cât de nuanțele acesteia și de gradualitatea sa, de intensitatea precum și de manifestările dezadaptative adoptate de persoană:
Este vorba, desigur, despre o tranziție continuă de la normal la anormal și patologic, bazată pe intensitatea fenomenului și alunecarea sa într-o variantă de trăire dezadaptativă.
Între tristeţe şi depresie
Un element definitoriu este, de asemenea, cel al evenimentului de pierdere; atunci când acest eveniment care marchează pierderea – reală sau simbolică – suferită este decontextualizat, anume atunci când suferința resimțită nu se mai află în conexiune directă cu pierderea, se ajunge mai degrabă la trăirea unei stări cronice de epuizare și suprasolicitare pe fondul căreia problemele deja existente, dar trenante, ale vieții de zi cu zi nu fac decât să adâncească și amplifice negura afectivă.
De aceea, este important să se aibă în vedere faptul că în instalarea depresiei este vorba mai degrabă despre „un cumul de factori” atât individuali, personali, cât și sociali și culturali care pot favoriza terenul instalării tulburării.
Condiționarea depresiei devine o problemă de analiză multifactorială, a cărei complexitate o aduce în discuție doctrina vulnerabilitate / stres.
În același timp, „conturul psihopatologic al unui episod constă” și în măsura disfuncționalității sociale manifestate de persoană, afirmă Mircea Lăzărescu. Absenteismul de la locul de muncă, dezimplicarea din activitățile gospodăriei ori retragerea din relațiile sociale-afective semnificative reprezintă indicatori ai tabloului clinic depresiv.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
În ceea ce privește peisajul afectiv, în interiorul persoanei se instalează o lipsă de speranță acută, o deznădejde fără margini, care cuprinde întregul orizont perceptiv și de gândire. Viața psihică
ajunge să fie lipsită de nuanțele tristeții normale. Existența depresivului devine monotonă și rigidă, ca un bloc de piatră neagră.
>> Vedeţi Câte ceva despre melancolie
De menționat sunt, în final, și câteva diferențe semnificative între tristețea de ordin reactiv, comprehensiv, și doliu, pe de o parte, și depresia patologică, pe de altă parte.
Astfel, dacă în cazul tristeții reactive este vorba de un moment declanșatoriu specific, nemijlocit, în urma unui eveniment de pierdere, în cazul depresiei patologice este vorba mai mult despre o apariție „spontană, fără motiv sau cu motiv minor”, afirmă Mircea Lăzărescu.
De asemenea, dacă intensitatea simptomelor este medie în cazul celei dintâi, cu menținerea legăturilor cu ambianța și cu lumea din jur, funcționarea fiind redusă doar temporar, în cazul celei de-a doua este vorba despre o intensitate mare a simptomelor, persoana retrăgându-se adeseori total din viață socială.
Nu în ultimul rând, se remarcă în cazul depresiei psihopatologice o decontextualizare și generalizare a suferinței, precum și o revenire, deși „spontană, rară și dificilă”, pe când în cazul tristeții reactive se remarcă mai degrabă o revenire treptată, suferința fiind „comprehesivă pentru alții, respectată și ritualizată” la nivel social.
>> Despre emoţii şi doliuri în filmul Întors pe dos
Bibliografie: Mircea Lăzărescu, Ce este tulburarea mentală, Editura Polirom, Iaşi, 2014
