De ce-l urau comuniștii pe Freud (cap. 3: despre ce ne frământă și pricepem parțial / prea târziu)

Așadar, Hitler. Nesigur pe și intrigat de sexualitatea-i inclasabilă, incertă (precis au zis-o și pe-asta sute și mii de psihologi, nu numai inși cât se poate de comuni, populari, ordinari), avea un libido conflictual, refulat și handicapant. După dispariție ar fi fost numit labil erotosexual, ambivalent indecis, homosexual ascuns/autoamputat. Însă capabil nu doar de defulare tiranică și autocastrantă, egal sadică și masochistă, ci și periculoasă social, cu potențial vindicativ și violent maxim și activat. (Oricine putând să-și amintească vorba lui Fromm, cum că teama/insecuritatea se „vindecă” prin agresivitate.) Până la urmă, Fromm l-a caracterizat pe Hitler drept necrofil, deși Freud însuși ar fi folosit un termen ceva mai „gentil”, considerându-l tanatic efectiv [2].

De o tipologie aproximativ similară, și un român de teapa lui S. D. Ogodescu (vezi „capitolele” 1 + 2 ale acestui titlu) [3] „suferea” de un complex racordabil inferiorității peniene. Homosexual „pervertit” (pseudo-/anti-hom), n-avea cum fi decât un autorefulat, neacceptat/izgonit (ca atare) de chiar propriul eu, supraeu, ba chiar și sine ascuns. Spun lucrul din urmă convins fiind că în legătură cu acut civilizații și superprofesioniștii post-1900 (și cu-atât mai mult referitor celor post-1945) ne putem desprinde de discriminarea pură și simplă instituită de Freud. Ca atare considerând că sine-eu-supraeu pot forma fiziuni și fuziuni, conglomerate sau intercalări, fie și parțiale, vremelnice și circumstanțiale, oricum difuze, confuze, fluide, incongruente, când/care puternice și asertive, când/care anemice și temporar retractile ori submisive.

Dacă marii fasciști au făcut ce-au făcut și pentru a-și nega/mântui intimitatea ambivalentă, difuz plurivalentă, oricum deviant degradantă (sau doar pe cea nesatisfăcătoare/umilitoare hetero), la „cuvenita” scara națională Ogodescu li s-a raliat de o manieră egal ascunsă și consistent compensatorie, totodată simbolic sau analog similară. El a fost și a continuat să fie un marxist-leninist originar (de tip 1900-1950) chiar și în idiosincreticii/intoleranții ani ‘80, când în România marxism-leninismul era substituit în mod oficial-totalitarist de către ceaușism și românocentrism. Dar a fost de acest tip aberant, fixist, tocmai:

• fiindcă l-a pierdut (sau detronat) pe „femininul” (finul, poeticul, suavul, noicianul) Eduard Pamfil, cel care (precum o arhetipală „anima”) echilibra scrisul și caracterul său complexat și supracompensator, adică masculinistul/animus marxocrat;
• fiindcă nemaiavând instanța protectivă (mama/Madona ori anima sensibilă) din anii ‘70 (Pamfil), a decăzut în delir filomarxist și în antipsihanaliză, s-a înverșunat în marxolatria sa (evident, simplista expresie „fetișism marxist” nu ajunge), iar asta tocmai pentru a-și afirma/demonstra masculinismul (cel macerat lăuntric);
• fiindcă de chiar va fi fost un fel de Oreste ori Oedip ranversat (cum sugerasem în „capitolele” anterioare, zicând și că „își ura mama și-și pedepsea feminitatea internă proiectându-și/reconstituindu-și tatăl într-un Golem de bulșit”), avem de văzut în „sufletul” lui (= psihopatia sa) lupta constantă împotriva (măcar) tentației homosexuale, împotriva castrării (= aversiunea de-a fi castrat) și/sau a subordonării „feminine”;
• fiindcă (vorba vulgului): „psihiatri-s nebuni”. Psihanalitic vorbind, vulgaritatea etichetei poate fi tradusă prin aceea că, sub     Ceaușescu, mulți au făcut pact cu diavolul (nu atât roșu, cât     mai mult/mai degrabă negru+verde, adică fascist) tocmai deoarece alienanta colaborare cu răul le amplifica iluzia Puterii     (echilibrante și stabilizatoare, victorioase și dominatoare).     Adică virila, Falica Putere, care îi compensa față de hăul     pierderii de sine în nevropatia aleasă, în hăul propriei     compulsiuni sau tentații, deoarece pe-acestea din urmă     supra-profesionalismul medical (= accesul la autoanaliză și     conștientizare) le determina să devină tot mai absconse, vagi,     intangibile, fantomatice, iremediabile. Și-așa cum alții se refugiază în alcool, în art-terapie, în varii diversiuni     intelectuale, culturale, sexuale, imaginare, inși reflectați de     scrisul lui Ogodescu s-au chircit și sechestrat pe sine în marxism-leninism. Repet: tocmai în Epoca de Aur a ceaușismului, a ideologiei „făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate”. În care un asemenea conservatism era penibil, iar practica socială și medicală se pretindea a fi în concordanță     cu tema țintuirii omului, a bolilor și normalității pe Patul unui Procust fascisto-comunist, dominator, subjugant-sclavagist, mutilant, abuziv [4].
  

Obsesia socialului (socialist)

Rămânând la psihologii/psihiatrii români din timpul Epocii de Aur, merită discutat puțin detaliul marcant reprezentat de obsesia „socialului”. Nu a unui social de termen comun, ca substantiv folosit de toată lumea în banalul sens al indicării oricărui fel de interacțiune umană. Ci un social socialist, cu strictețe specifică sistemului politic în care se supraviețuia sau parvenea chiar pe-atunci. Din păcate, dacă pentru naționalii români nici măcar psihologia generală nu e monedă curentă a discutării și priceperii omenescului, cu-atât mai mult (și mai grav) o teorie a fundării sau măcar a repercutării asupra psihicului individual și social a politicului din epoca comunistă, ori o critică sistematică a politicului (respectiv) pe baze științific-psihologice și cu rezultate în psihismul contemporan nu va deveni nici în viitorul recent un bun comun printre concetățenii medii.

Desigur, orice psiholog și psihiatru era și este conștient de importanța crucială a socialului/socialității oricărei făpturi. Doar că, atât pentru național-socialiștii fasciști, cât și pentru socialiștii comuniști, socialitatea omului era luată la cea mai extremă definire a omului drept „zoon politikon”, ei împingând/canalizând socialitatea înspre maximalizarea (= bestializarea) elementului și conceptului de politic. Așa cum toată economia comunistă era o „economie politică”, și socialitatea, profesia și profesionalismul, în ultimă instanță până și individualul, individualismul și intimul, țineau tot de integrarea în politicul cel specific. Ajunge să vezi această atotincluziune („organică”) deja în cadrul marilor tomuri (= biblii specifice) semnate de Nicolae Mărgineanu și Petre Brânzei în anii 1970.

Mărgineanu și Brânzei sunt șefi, mentori și făuritori de (sistematică) „disciplină” psihologică și psihiatrică în România tocmai fiindcă, subliniind dimensiunea socială (și culturală) a individului, pun accent pe socio-cultural de o manieră majoră, totodată foarte convenabilă sistemului totalitarist. Susținând fragilitatea sau criminalitatea insului neintegrat (cât mai perfect/total) în socialul vremii, certitudinea bolii în cazul dezacordului cu mediul socio-cultural, importanța radicală a integrării în socialul și profesionalul dat/„la-ndemână”, citând mereu cazurile clinice ale nebuniei și delicvenței (mai puțin și clivajele, ambiguitățile, nevrozele relativ cotidiene pe care chiar lipsa libertăților individuale le-ar fi putut determina în „normalul” Româniilor propriei epoci), ei susțineau/fericeau indirect supraviețuirea bolovănoasă, colaboraționistă, subservientă și duplicitară în interiorul comunismului. Înfierând demagogic psihanaliza (așadar sugestiile și consecințele acesteia pentru tolerarea alterităților libidoului, a versiunilor sau unicităților personalist-individuale ș.m.a), marginalizând religiosul, ignorând controlul politic asupra socialului (de maniera impunerii unor obediențe și restricții discursive), criticând abuziv și sofistic („alături cu drumul”) pe alți psihologi occidentali de maximă decență [5], se producea în țară, pentru autosuficientul uz intern, o știință a omului în perfectă concordanță cu Sistemul, total convenabilă Sistemului.

Sigur că în cărțile acestor magiștri ai psihologiei naționale există nenumărate fragmente de maxim bun-simț și acută utilitate, favorabile psihanalizei sau descurajante pentru, de pildă, politica demografiei forțate impusă de ceaușism. De pildă, când Mărgineanu rezuma ideile lui Adler despre traumele copiilor în conformitate cu ordinea nașterii, sublinia faptul că

familia cu trei copii pare a fi cea mai avantajată

(în dezvoltarea psihică pozitivă); și că

odată cu al patrulea și mai ales cu al cincilea născut apare așa-numitul copil nedorit, care e născut de fapt mai mult împotriva voinței părinților decît ca urmare a dorinței lor. Dragostea față de el este de obicei scăzută. De aici frustrarea sa afectivă [6].

Și nu se zgârcea în rânduri despre riscul impactului economiei (precare) asupra familiilor cu mulți prunci (chiar dacă se va fi grăbit să laude socialismul care, cică, va fi rezolvat pe deplin problema; desigur, el personal făcând-o mult mai decent decât o făceau hoardele de intelectuali și ziariști de impact).

Apropo de „conștiință” (concept preferat de ideologia comunistă, în contrast cu constant demonizatul/asasinatul „inconștient”), nu e absurd să interpretezi că Mărgineanu, la începutul anilor ‘70, se agăța de psihanalistul și filosoful Henri Ey tocmai pentru a-și adeveri loialitatea și contribuția în cadrul „multilateralei dezvoltări” a socialismului ceaușist. După cum nu va fi fost deloc întâmplător⁽⁵⁾ faptul că Conștiința lui Ey va apărea în limba română în ambiguul și schizoidul „an de grație” 1983 [7]. Pentru români, neutrul fapt că Inconștientul se constituie prin libertatea deplină a formării fantasmelor, organizarea dorințelor implicând dialectica plăcerii și vieții, a fricii și morții, în vreme ce Conștientul se constituie după „ordinea realității, în acord cu alții și cu lumea” (p. 24), trebuia că sune ca trompeta unei opțiuni paradigmatice, ideologice și totodată educative. Argumentând, practic se prescria faptul că conștiința trebuie fundată/formatată pe conștientizarea și raționalismul circumstanțelor sociale, că gândirea și pedagogia românească trebuiau să treacă la conceperea și constituirea vieți psihice după paradigma acordării eului sau sinelui individual în concordanță cu socialul vremii și-al națiunii (politizate).

Încă un aspect cu posibil efect pervers (ori cel puțin riscant/ambiguu) era faptul că marii psihologi/psihiatri din Epoca de Aur erau inși plini de informație culturală, cărțile lui Mărgineanu și Eduard Pamfil supurând (la modul cel mai onorant și estetic) de trimiteri și citate din literatura română și universală. Poezia și proza nu erau doar „promovate”, într-o epocă în care se tipărea masiv și populația chiar investea în cărți (majoritatea covârșitoare a căminelor urbane beneficiind de rafturi bibliotecare adesea impresionante). Problema era că, în lipsa altor libertăți de spirit și a accesului la alte informații ori surse de divertisment, românii consumau proză, poezie, ba chiar și filosofie, mai ales ca formă de evaziune mentală (fie cotidian, fie ocazional, de moment). Context în care frumoasele fragmente, sugestii și trimiteri livrești din cărțile marilor psihologi români aveau și efectul (soporific/opiogen?) de atracție, șarmare și convingere inclusiv pe parcursul altor fragmente și pagini mai puțin „literare”, ficționale sau metaforice, pe parcursul unor fragmente și pagini de persuadare și propagandă implicită. Iar virtuozitățile și contorsiunile filosofice ale lui Pamfil + Ogodescu (marxistul iremediabil fundamentalist), serveau un conținut încântător în suprapunere cu nelipsitul scop implicit, cu coeficientul de efect pervers.

Să insistăm (invocând şi pe Fromm)

La „noi”-ul Epocii de Aur, conceptele de societate și socialitate sunt, așadar, nu unele principiale, privitoare la omul în genere, normal și universal. Ele sunt activ subordonate ideii/conceptului de „societate socialistă”. Paradigma acesteia implica irevocabil restrângerea individualului personal, privat și intim, în favoarea augmentării „socialului”. Psihologia și psihiatria trebuiau să contribuie la producerea/producția acestui „social” (reprezentativ pentru fascism și comunism), dincolo de acest adevăr orice discuție sau îndoială fiind doar detaliu sau divagație. Cât despre „dezvoltarea multilaterală” a socialului, socialității, socializării și socialismului românesc, aceasta se reprezenta – într-ale cunoașterii, comentării și valorificării omului – prin exact ceea ce se vede foarte bine în tratatele și tomurile de mai multă sau mai puțină popularitate și popularizare ale psihologilor/psihiatrilor vremii: bunăvoința de a ști cât mai mult, de a asimila cât mai multe (deși nu chiar tot și nu chiar orice) din literaturile internaționale, însă adaptându-le la „nevoile” naționale controlate și planificate militaristo-ierarhic, adaptându-le la „comandamentele” unui sistem politic de subjugare, formatare și utilizare a resurselor umane în sensul consolidării autoritarismului nedisputat, subordonării și executării productive disciplinate, funcționării conforme, mimetice și repetitive prin operațiuni (inclusiv mentale și emoționale) sistematizate cu predilecție mecanicist.

Depășind biologismul și psihologismul, românii accentuau în fel și chip pe social, cultural și profesional (Mărgineanu, Brânzei), filosofau baroc despre „trionticitatea” („ipseitatea–tuitatea–illeitatea”) modelului/Condiției umane, plus „nonlinearitatea” abordării holistice a umanului (Pamfil + Ogodescu). Dar dacă dintr-un asemenea sârg virtuos, frizând solipsismul și autismul/autarhismul intelectualist, un politruc putea extrage o butadă gen „Individul nu se poate opune colectivității, un om nu se poate opune Partidului” [8], atunci oare n-ar fi meritat să te-ntrebi cui prodest?

La români antropologia și sociologia vizau idealurile socialismelor comuniste, o „etică umanistă” conformă autoritarismului. Iar psihologia substituia umanismul cu „condiția umană”, de parcă aceasta era un dat (strict), iar Sistemul („în conformitate cu documentele de Partid și de Stat”) ar rezolvat-o holistic/deplin. Chiar dacă românii integrau foarte apăsat „socialul” și „culturalul” în definiția (Condiția) omului, elementul din urmă era mai degrabă unul decorativ-enciclopedic (citate și trimiteri exemplificative din literatură și artă), nicidecum similar „culturalismului” lui Erich Fromm (așa-zisul marxist și materialist-dialectic din SUA). Critica națională nu se asemăna acelei critici creative și a devoalărilor „crizei psihanalizei” pe care le practicase savantul american.

Fromm critica atât propria societate (liberală, democrată, antitotalitară), cât și psihanaliza „primitivă”, dintr-o perspectivă umanistă autentică (nicidecum din interesele carieristice și propagandistice ale naționalilor noștri cu acces la șefie și carte). E îngrozitor să vezi cât de total altceva însemna marxism și „materialism dialectic” la Fromm (antropologie, etică și civism aplicat), spre deosebire de ce însemnau acele lucruri la românii sub Ceaușescu. În sensul din urmă, pe psihiatrii din România (mai ales pe S.D. Ogodescu) i-am atins și fel și chip (critic). Ajunge acum doar să rezum că „la noi”, oricând scriau (sau doar semnau) un articol sau o carte, psihologi, psihiatri și pedagogi sau medici generaliști se-ntreceau să facă solistică (ca să nu zic operetistică) aparent originală și independentă, totuși în corul și pe fundalul unei politici antiumaniste (de nu chiar inumane). Pe parcursul fiecărui verbiaj mai mult sau mai puțin savant, românii strecurau argumente „convingătoare” pentru ca cititorii comuni să creadă și să considere că inconștientul psihanalitic era un nonsens (patologic), că gândirea religioasă era aberantă, că nu inconștientul ci mai degrabă „conștiința” era stratul fundamental al personalității (normale), că schema lui Freud era naiv-simplistă, că Jung era mitizant și mistic. Iar printre consecințele (social perceptive) ultime: că interzicerea avortului, contracepției și planificării familiale erau cât se poate de îndreptățite, că „perversiunile sexuale” erau maladive, că pedeapsa cu închisoare pentru elgibitism era perfect justificată, servind binelui social. Ba chiar și că „multilateralitatea societății socialiste” viza și (cum am mai pomenit) corespundea firesc controlului/supervizării autoritariste a libidoului, obstetricii și natalității, ostracizării „perversiunilor sexuale” și a sexualităților alternative, ateismului, excluderii oricărei exprimări/mărturisiri a sufletului uman veritabil.

Oricum, Textele alese ale lui Fromm (care apăreau în 1983, selectate și traduse de filologul Nicolae Frigioiu, un curând și actual expert în teorii și științe politice) erau pentru români tardive. De la Fromm românii „ar fi avut voie” să observe și preia doar critica consumismului și mercantilismului american, critica psihanalizei, eventual comparația lui Freud cu un Marx obligatoriu superior [9]. Despre centralitatea și tipul conceptului de umanism (antropologie umanistă, culturalism umanist)… cam nimic; deoarece „la noi” și pentru noi existând un teritoriu deja ocupat de conceptul „umanismului socialist” (cel caracteristic totalitarismului ceaușist). În selecția numită, nenumărate fragmente [10] ar fi putut ajuta lectorul autohton să observe că „etica autoritaristă”, desființată sistematic de Fromm, era chiar cea proprie societății române în floare, totodată în constrast profund cu „etica umanistă” pentru care pleda constant filosoful american.

În anii ‘80 asimilarea lui Fromm ar fi fost prea târzie și deoarece personalități ca Pamfil, Mărgineanu, Brânzei își încheiaseră opera și influența directă [11]. Iar discipoli sau urmași instituționali ai marilor psihologi se-ngropau dacă nu în tăcere, în practici terapeutice vizând supraviețuirea instituțională și „de cadre”, totodată în „mecanismele de evadare” care erau cenaclurile și atelierele de creație și de filosofare alternativă (gen Gătaia). În vreme ce, public și oficial (cum exemplar o făcea Ogodescu), se-ngropau în texte de fidelitate și propagandă marxisto-ceaușistă.

Desigur, imediat după 1990, tot grosul intelectualilor psi vor reacționa împotriva criticilor (de tip Ion Vianu) referitoare la colaboraționismul tuturor neexilaților față de „opera de făurire a socialismului multilateral dezvoltat”. Inclusiv Ogodescu semnând câteva articolașe autoprotective. Faptul că la Gătaia a existat liberate de spirit și de expresie, elevație intelectuală și culturală, „art-terapie” și psihodramă (puternic asistate de profesioniști ai domeniului care supraviețuiau în duplicitatea socio-politică gândind și visând autentic, liber, creativ, democrat), ba chiar și faptul că în locul ședințelor de „învățământ politic” se făcea literatură și dialog de ștaif maxim, este mereu subliniat în ulterioarele decenii. Memoriile lui Mircea Lăzărescu [12] sunt oneste pentru un excurs nostalgic, dar exclusiv flatante, subliniind doar frumuseți private, dovedind convingător caracterul de oază socio-umană a sanatoriului din Gătaia, în care mental și temporar se putea evada total din comunism/marxism/ceușism. Asemenea rememorări tardive par să salveze etic spațiul acela de viață comunitară cu caracter discret, izolat. Dar evită orice responsabilități socio-politice exterioare respectivului falanster, refugiindu-se în poetic ignoră ambiguități și rușini, efectuează evidente lacune.

Un pic mai multe fisuri într-ale extremelor duplicități lasă să se vadă rememorările lui Radu Ricman, director al Gătaiei în ultimul deceniu comunist. În raportul managerial-contabil al unei cărți din 1997, Ricman dedică și multe micromedalioane colegilor săi demni de admirație. Între toate nu există și unul dedicat lui Ogodescu. Despre el doar menționând frugal că ajuta și sprijinea tot ce se petrecea-ntre ei de bine. Altminteri vorbește amplu despre spectacole literar-muzicale, cu pacienți și totodată cu artiști invitați „dinafară”, cu psihodrame efectuate de bolnavii cronici, însă asistate sau regizate de către profesioniști externi, despre neîncetatele cenacluri cu poeți, scriitori, pictori, sculptori și muzicieni care vizitau, rezidențiau și se produceau la Gătaia. Despre membrii formației Phoenix, Ricman va spune inițial:

Nu m-am întrebat ce caută aici, cum au venit, cine i-a trimis. Un lucru însă e sigur: erau foarte bine veniți.

Iar despre artiștii care veneau mereu făcând animație, ori doar lucrau și dialogau cu medicii (plus vizita a doi securiști capsomani), doctorul face capitolașul „Dizidenții de la Gătaia”. Desigur, e vorba de-aceeași (pseudo)dizidență a „salvării prin cultură”, adică a pasagerelor exaltări în ficțiune utopică, în metafora artei, în idealism absolut. Însă după armonia comunitară, încrederea și solidaritatea primului deceniu de existență a instituției, odată cu o nouă generație de psihiatri atmosfera decade. Apare distanța, politețea (autorul vorbind despre „agresivitatea politeții”) și insinuarea perfidă, consistentă a suspiciunii.

Suspiciunea a înlocuit încrederea, neutralitatea a luat locul iubirii;

absența iubirii echivalează cu iadul [13].

Așa cum orice, deci inclusiv textul de față, stă sub imanența implacabilă a erorii (poate doar în detalii, poate doar privind faze, fațete și destine omologate limitat, poate chiar în „principii”, oricum în grade sau nuanțe ineviabil când mai consistente, când mai firave) tot așa și dramele, traumele, memoriile și rememorările celor implicați profesional, existențial sau doar ocazional în trama anilor ‘70-‘80 nu pot evita neînțelegerile și erorile propriilor subiectivități și perspective post factum. Evaziuni, uitări, selecții sau ocultări, protecționisme și îndreptățiri de sine… sunt fragilități și condiționări inevitabile ale psihismului orișicui. Absolut orice percepție și comunicare stă sub imparabilul destin al stazelor de moment, orice imputare radicală este ilicită, numai temporaritatea și virtutea iertării putând peteci himerele adevărurilor.

În loc de…

În ciuda virtuozității creative, conceptuale și interpretative a câtorva somități, vizibile sau discrete, atât filosofia, cât și psihologia anilor ‘70-‘80 au contribuit (prin influența lor minimalist pedagogică) la obișnuirea mentalului popular cu operarea prin categorii elementare, vetuste, simpliste, uniforme și rectilinii, la ignorarea și chiar neapetența față de analiza tot mai rafinată și detaliată. Chiar dacă o elită(-două) se delectau în fastuoase speculații intelectualiste, de cenaclu ales, operele lor nu au contribuit, în plan social real, la acceptarea și familiarizarea omului comun cu o disciplină mentală și etică capabilă să sancționeze derapajele ideologice sau formaliste, găunoase ori vide de sens, proprii limbii de lemn și discursului politic subdezvoltat intelectual. Sistemul a binevenit experți și tehnocrați, manageri liberali și autori publici, tratate și manuale sau cărți sofisticate, totuși păstrând și o populație de entitate omogenă, informată în legătură cu democrații, necomuniștii și nesocialiștii occidentali, însă educată doar de criticarea negativistă a respectivilor, o populație plină de teamă și integrare în dogmatica socialist-naționalistă. Iată de ce toate științele umane profesate până-n anii ‘90, alături de toți reprezentanții lor vizibili, consistent promovați public, nu vor fi putut fi decât fragmentare, hibride și schizotimice, părtinitor partizane, implicit propagandistice, cu (voluntare sau involuntare) consecințe social-naționaliste.

Actualmente, în afara conversiunii propriu-zise (a celor deja formați/formatați „cândva”), ar putea fi de folos și deprinderea studenților într-ale tuturor umanioarelor cu stilistica gândirii și practicii occidentale (nicidecum doar cu împuierea cu citate sau cu aplicarea stângace a unor idei, studii și tehnici asumate rudimentar ori pripit). Deprinderea contemporanilor cu flexibilitatea și creativitatea mentală descurajate, pe-alocuri clar chiar interzise, generațiilor anterioare, încă se insinuează/generalizează lent. Abandonarea abordărilor și interpretărilor simplificatoare (de democratizare în sens popularizant) și dezvoltarea modalităților de gândire alternative și inovative, a expansivității cognitive real asumate și practicate (nu doar bifate/consemnate ca-n anii ‘80), pare tot de durată. În toate științele umaniste (cu-atât mai mult în cele „ale omului”) e timp și loc pentru noi conceptualizări, pe măsura nișelor, nuanțelor, turnurilor și revendicărilor mai mult sau mai puțin inedite pe care psihismul le efectuează (respectiv suferă) înainte ca vechile paradigme „să se (mai) prindă”.

Modesta sugestie referitoare la eventualele intersectări, suprapuneri, confuzii sau coalescențe dintre sine-eu-supraeu e doar o mostră (exemplificativă), trebuind/meritând generalizată. Formele intermediare și complex cumulative dintre nevrozele și psihozele așa cum le știam din studiile clasice, diagnozele tot mai complexe și confuze care exclud „boala” și emancipează particularismul fiecărui bolnav, abordările care neagă clarele așteptări referitoare la normalitatea ca monofizism și omogenie, la sexualitate ca binom unic și autocrat/absolut, toate asemenea lucruri/viziuni se apropie mult mai mult și folositor de tot mai profunda cunoaștere și recunoaștere a omului.

Oricum, este clar că nu există – așa cum ne-au învățat profii noștri, laolaltă cu prea mulți eseiști și romancieri – o (singură) Condiție a Omului. Existând doar pluralitate, există Condiții… ale Omului sau mai degrabă ale Omenescului. Pluralizându-ne mintea, ne adecvăm realului (= adevărului aletheic, vorba bine argumentată a lui Anton Dumitriu).

Orice am spune, interpretările par jonglerii de scheme firave, simple/simpliste, de admis doar dacă știm bine și ținem cont și de faptul că mult mai mult real și adevăr se află dincoace și dincolo de ele sau de jur-împrejurul lor. La fel ca schema freudiană, termenii ordonează formal dezordinea reală, observatorul, analistul sau interpretul neavând de făcut decât să înoate în continuare, egal ștințific și intuitiv (ba chiar și neajutorat), prin lacul confuz (cosmos hazardic/haotic) care e viața psihică. Ba chiar este proprie psihanalizei constanta reinventare („complicare de sine”), care s-o facă utilă realităților tot mai mixate, disperate, mascate. Tot o „fenomenologie a spiritului” e și psihologia sufletului; cea din urmă fiind și mai complicată decât aceea hegeliană, dat fiind că la sensibila coerență logică se adaugă cu drept egal și impredictibila/volatila incoerență afectivă sau nerezonabilă.

Poate, sau măcar treptat, secolul 21 va fi al renegării diferențierilor nete, ca și al îndepărtării abordărilor realului prin categorii univoce și simple, stabilite și practicate încă demult. Asta, desigur, mai ales cu privire la realul/complexul univers psihologic. Realitatea dovedind că lărgita cunoaștere intelectuală a detaliilor sufletești, ba chiar și asimilarea vocabularului psihoterapeutic, a celui religios sau spiritualist, nu asigură succes garantat întru stoparea transferurilor, proiecțiilor și travestirilor cu potențial malițios sau malign, nu previn apariția altor fragilități „noi”, cu morfologii hibride și chiar himerice, nu stopează metamorfoze impredictibile ale suferinței, bolii, răului, eșecului, plictisului, apatiei. Iar în socialul planetar tot mai plin de oferte și de capcane surprinzătoare, chiar și normalitatea și fericirea devin brodate sau degustabile cu variabile de văzut și juisat un picuț diferit.

Citiţi şi

De ce-l urau comuniștii pe Freud (cap. 1: cum l-am cunoscut personal pe SF)

De ce-l urau comuniștii pe Freud (cap. 2: în dubioasa umbră SDO)

Note

[1] Dacă mii de ani vracii și medicii vindecau orice nevroze și psihoze prin trepanație și „luare de sânge”, chirurgii opreau hemoragia și rănile prin cauterizare, preț de două secole psihiatri aplicau causticul șoc electric, iată că beligeranții moderni procedează la „soluția finală” a genocidului, uciderii, gazării, electrocutării, incinerării în masă. De la crudul bine individual la extremul rău criminal, brutalizarea e termenul comun, derapând/conducând dinspre homeopatie până la genocid și apocalipsă.

[2] Întâmplător⁽¹⁾, acest eseu a fost început cu prezentele paragrafe mult înaintea izbucnirii a ceea ce aduce a Război Mondial numerotabil 3. Război care arată încă o dată că, întâmplător⁽²⁾, Sigmund Freud (ba chiar și cei mai modești sau stângaci vulgarizatori ai viziunilor sale) ar fi putut avea mai multă înțelegere folositoare omului real decât nemaipomeniți atotpomeniți precum Aristotel, Hegel, Kant, Heidegger. Pe de-un cu totul alt paralelism, întâmplător⁽³⁾ tot neîntâmplător este fleacul că bunul-simț popular l-a rebotezat Putler imediat pe capul răutăților actuale.

[3] https://cafegradiva.ro/2022/02/comunisti-freud-margineanu-ogodescu.html; https://cafegradiva.ro/2022/02/comunistii-freud-ogodescu-pamfil.html

[4] Reamintesc faptul că „analiza”/pseudodiagnoza de față se face exclusiv în baza confesiunilor (re)prezentate de divanul cărților pe care, în anii ‘70, E. Pamfil și S. D. Ogodescu le semnează împreună, dar mai ales cele pe care, în anii ‘80, Ogodescu le semnează de unul singur. Volume „finale”, în care autorul din urmă se emancipează și independentizează/autonomizează într-un sens etic și politic evident/paroxist negativ.

[5] Ca-n exemplul (aproape întâmplător⁽⁴⁾, din nenumărate): „Observațiile lui Piaget sînt, desigur, deosebit de interesante. Numai că dacă ar fi chestionați de pildă copiii crescuți în mentalitatea științifică a orînduirii socialiste, atunci el ar fi obținut alte răspunsuri decît acelea din mentalitatea oamenilor cu credințe religioase, care posedau ei înșiși trăsăturile animismului, realismului naiv, artificialismului etc. De aceea Piaget nu studiază mentalitatea copilului însuși, ci mentalitatea sa în societatea în care el trăiește și la epoca de cultură data. În mentalitatea copilului se răsfrînge nu numai gîndirea sa, ci și a semenilor și părinților care îl învață să judece astfel” (Nicolae Mărgineanu, Condiția umană. Aspectul ei bio-psiho-social și cultural, Editura Științifică, Bucureşti, 1973, p. 245).

[6] N. Mărgineanu, Condiția umană…, p. 188.

[7] Editura Științifică și Enciclopedică, Bucureşti. (Cât despre „1983”, în cultură și carte, vezi ceva mai departe.)

[8] Frază lansată spontan de către unul dintre cei mai inteligenți intelectuali/scriitori, totodată nomenclaturist de grad 0: George Macovescu (desființând discursul prin care bătrânul C. Pârvulescu protesta contra ceaușismului în chiar plenul Congresului PCR din 1979).

[9] Sigur că e treaba oricui să-și aleagă referințele, simpatiile, luptele. Dar viziunii lui Fromm și în special psihanalizei i-ar fi fost de incomensurabil mai mare folos să se fi ratașat nu marxistului materialism dialectic, ci schopenhauerienei Voințe. Căci din (pseudo)metafizica și dogmatica „imanență” a voinței orice psiholog ar fi putut deriva cam tot ce ține de fundament abisal, Inconștient, pulsiune psihosomatică/psihoantropologică. Între Schopenhauer și Freud poate exista mult mai multă fraternitate, corespondență, inspirație sau reciprocitate decât în comparație cu alte forme de realism sau materialism.

[10] Vezi măcar extrasul din volumul frommian Omul pentru el însuși (în Texte alese, Editura Politică, 1983, pp. 207-242).

[11] Întâmplător⁽⁶⁾, cu 2-3 luni înaintea lansării cărții lui Fromm (de către ultracomunista Editură Politică), apucase să intre în librării Jurnalul de la Păltiniș al lui G. Liiceanu (la mult mai onoranta editură Cartea Românească); după câțiva ani apărând și celebrul său Epistolar. Acestea ne-au înfierbântat și reconcentrat mințile multor tineri naivi înspre naționalist-idealistul Noica, personal pierzând vremea, inclusiv frecventând o vreme cursul de elină al generoasei Francisca Băltăceanu, nemaideschizând defel („la vremea lor”) volumele lui Fromm și Ey.

[12] http://demo.imageright.ro/lazarescu/user_files/353/memorii_culorile_nostalgiei_.pdf (vol. publicat în 1997).

[13] Radu Ricman, Un loc fără nume. O monografie a Spitalului de Psihiatrie din Gătaia (http://demo.imageright.ro/lazarescu/user_files/76/2015_un_loc_fara_nume_monografia_spitalului_de_psihiatrie_gataia.pdf), Timișoara, Editura Miron, 1997, pp. 36, 43-44, 47.

Foto: Marin Marian-Bălaşa