În ciuda titlului, aici nu-i vorba despre vreo carte, nici despre un film. Practic, este despre om, adică despre așa-zisa psihologie omenească deloc limpidă, sub al cărei imperiu majoritarmente subconștient (și numai minimalist la modul conștient) zace și se comportă toată lumea. Poate est-europenii, românii, rușii (?)… un picuț mai aparte.
Voi porni textul cu pretextul unui film (film cărora celor mai puțin empatici și culți le poate părea plicticos, personal recomandându-l drept cutremurător), totuși nu de el fiind vorba. N-am însă cum spune lucruri grave, importante pentru chiar fiece om fără să pornesc de la film, așa că îngăduiți-mi pentru-nceput povestirea-i.
Făcut acu’ un an-doi de un regizor moscovit destul de tânăr (Ivan I. Tverdovski), teribila peliculă se cheamă Conferința (2020). Interesant, numai marii clasici ruși nu mai scriseseră un roman, ori piesă de teatru măcar cu-acest nume. Altminteri, a lor ar fi fost. În frunte, desigur, cu Dostoievski. Oricum, deși inspirat dintr-o mare pățanie contemporană, deși fără carte sau piesă teatrală semnată hăthăt de ani, Conferința asta e extraordinar de umană, de profundă și tulburătoare, plină de subteranele omului adevărat, de totdeauna, deci și de-acum sau forevăr.
Povestesc cum că filmul se referă la rememorarea, de către o mână de supraviețuitori, a marelui eveniment terorist din Teatrul Dubrovka (Moscova, octombrie 2002). Când un pluton de sinucigași ceceni au ocupat o sală de spectacol, transformând în ostatici pe cei aproape 1 000 de spectatori și artiști, revendicând ieșirea trupelor Federației Ruse din țărișoara lor. După câteva zile fiind ei înșiși omorâți, alături de peste 130 de civili inocenți, care n-au mai fost resuscitați după gazarea întregii clădiri în timpul asaltului militar final. Este veridic și posibil ca scenariul filmului să fie el însuși reconstituirea unui fapt și-a unui personaj real, căci ne arată actul descinderii, după 17 ani, a unei bătrâne călugărițe în exact același teatru. Organizând o reuniune a martorilor supraviețuitori și aproape obligându-i la retrăirea detaliată, prin măturisire personală, a tot ce se-ntâmplase în zilele marii terori cu ei toți. Un microfon trece printre și peste rânduri, ori măicuța cernită îl duce personal, pentru ca martorii prezenți (unii vor abandona locul, din când în când, pe rând), asistând răbdători la ceremonialul comemorării, să cuvânteze.
Parcursul sau evoluția scenelor e de vector ascendent, climax greoi și drept, putând fi privit și ca o pantă gen avalanșă lentă, însă complexă, multiplă, de labirint sufletesc subteran. O vreme oamenii vorbesc emoționați, marcați, totuși liniștiți, calmi, resemnați. Unii pleacă afectați, ori cel puțin sătui să tot amestece în oala traumelor pline de urme tragice și astăzi. Lentoarea sau tăcerile, eventual „scuzate” sau trucate de simpla preumblare a femeii protagoniste printre rândurile de scaune ale sălii, gradează tensiunea psihică a martorilor. La un moment dat începe „teroarea” paznicului clădirii, care insistă pentru încheierea sau întreruperea evenimentului: timpul afectat, orarul acceptabil și nevoia evacuării și închiderii sălii țin de regulament, fac lege. Spre final se va stinge toată lumina, va veni și managerul instituției, ba chiar și poliția, scoțând afară forțat pe martorii vechii tragedii. Atât doar că între timp bătrâna monahie va fi convins pe câțiva să reziste, să blocheze ușile cu galerii și perdele, să rupă scânduri din scenă, obligând la confesiuni „până la capăt”. Apucându-și propriul rând, pe-o obscuritate bizară mărturisește că fusese una din cele două femei care reușiseră să scape din teatru încă în prima noapte a terorii. Panicată, sărind prin fereastra de la toaletă fugise în mod laș, gestul determinând și creșterea terorii și a dezumanizării tuturor ostaticilor. Acum se pricepe că femeia suferise tot timpul de cele mai cumplite remușcări, abandonase lumea, se călugărise, tot n-aflând liniștea sufletească. E evident, acum, că organizase și obținuse această reuniune în virtutea aceleiași iluzii a răscumpărării păcatului comis, a absolvirii, a penitenței eficiente sau a obținerii iertării și serenității. În fond și la urma urmei: a iertării de sine.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
Intuind nevindecabilul demonism al inconștientului omenesc, autorul filmului (oare transferând pe peliculă un personaj și o comemorare reale?), adică acest Dostoievski contemporan, nu poate face act de eroism simplist, idealist, utopic. Pentru el răstignitul pocăit de lângă crucea hristică nu chiar se mântuie, martirii sunt lași și abjură înaintea aprinderii rugului, chiar și Simon Petru nu-și poate ierta lepădarea, deci moare nu ca martir oficial ci ca un chinuit de flăcările infernale ale propriei conștiințe. Așa cum fac toate personajele adevărate, sincere și reale, din viața și cărțile lui Dostoievski, ba cu oarecare acuratețe cele din viața reală a mai tuturora, de nu chiar din viața ta și a mea, precis a multora de jurîmprejurul nostru.
În film, blajina călugăriță împovărată de regret ajunge în arestul poliției, se apără afișând primirea binecuvântării starețului pentru gestul ei, directorul de teatru își retrage plângerea pentru vandalizare și nerespectarea programului, gazda bătrânei o suportă și-o iartă la rându-i, ea însăși se duce să-și viziteze propria fiică și casa proprie. Unde respectiva fiică o urăște de moarte (fusese și ea o ostatică, alături de fratele mort atunci și de tatăl paralizat și muribund acum) și o alungă violent. Măicuța mamă încăpățânându-se, ripostând bărbătește, clamându-și dreptul de a fi în propria-i casă, de-a-și revedea soțul pe pat plin de geamăt și chin. Ultima scenă surprinzând-o și mai șocant: fostul ei bărbat tocmai murind, fiind cărat ca un sac de cartofi sau gunoi de către ambulanțieri, resentimentara fiică devenind umanismul sau omenia-n persoană, doar protagonista călugăriță nesuportând noua traumă, fugind din ambulanță hohotind de plâns și cu privirea ridicată spre-un cer care nu există, așadar alergând pe străzile nopții, ale catacombelor, ale întunericului veșnic.
Măicuța fugise de teroarea din sala de teatru din 2002, prin prăvălirea în sine și contemplarea grozăviei propriilor regrete va fi fugit și din viața reală și a familiei, prin călugărie fugise de fiica rebelă și de soțul cel chinuit de boli, iar acum întoarce spatele și fuge și față de actul final al morții bărbatului și al posibilei reconcilieri cu fiica. Alergarea aceea plângândă și suspinândă pecetluiește o ratare sufletească și mentală definitivă, nemântuibilă. În ultimul tablou de film se vede scena teatrului, care are în centru Pietà lui Michelangelo. Podeaua sfâșiată se repară, însă pentru oameni rămâne iconală doar sculptura plânsului, durerii și morții, pentru felul lor de a fi existând zero salvare și cu-atât mai puțin resurecții.
Desigur, textul tânărului regizor de film recent nu are complexitatea „clasică” dostoievskiană, simplificând totul pe-un înțeles mai facil pentru mai puțin reflexivii contemporani. El o lasă pe biata femeie să-și „înțeleagă” (tot greșit) eroarea așteptărilor și rugăciunilor sale, reducându-și trauma sufletească la păcatul fricii. Dar ilustrarea de caracter pe care o reușește e descifrabilă mult mai departe de propozițiile și cuvintele rostite, de altminteri cum orice adevăr încâlcit și mai ales orice încâlcire a minții și emoției se adeverește să fie.
Așadar, mai bine vorbim aici despre imposibilitatea mântuirii. A imposibilități sale în condițiile existenței unui caracter bazat pe-un ego viril, confiscat de un orgoliu mascat, de clara excesivă importanță de sine. Care, cu infime excepții, e drama majorității covârșitoare a oamenilor. Căci numai omul preaplin de sine acordă faptelor sale (bune sau rele, fără deosebire) mult prea mare valoare, preamultă importanță, ignorând cu totul infinita sa lipsă de însemnătate, nonvaloarea importanței pe care și-o arogă, pe care-o atribuie cu cerbicie biografiei și actelor proprii. În fapt temnița/iadul este a demonicului Eu, care se vrea tot timpul răzbunat, justificat, îndreptățit, conștiința și practica religioasă fiind evident insuficiente pentru alungarea sa, pentru înlocuirea lui cu pacea pe care doar îngerul perfectei/absolutei modestii o instaurează.
De aceea trebuie să vorbim mult mai mult despre capcana năvodului împăienjenit al egoului, în care ne zbatem cam toți atunci când resimțim și considerăm ce ce-am făcut/pățit/comis e întotdeauna grăunte fundamental și declanșator de destin ori de cataclisme, că suntem sau am fost cândva buric cosmic. Din hybrisul acestei vanități absolute decurge orgoliul cel catastrofic, infatuarea din păcate încurajată și apreciată social, tot din mândrie, egocentrism sau narcisism putând proveni și remușcările, „conștiința” exacerbată, penitențele masochiste și toate răcnetele și istericalele dramoletelor dintr-o operetă. Cele cu care diluvian se umflă mărturisirile condamnabile sau autocondamnate ale personajelor redate de clasicii romancieri (psihologi și existențialiști) ruși. Totodată cele care caracterizează enorm de multe biografii reale, cotidiene, care supraviețuiesc într-un iad sufletesc cât se poate de real, cotidian, actual.
>> Lupta pentru supravieţuire a lui Dostoievski
Pe de altă parte, și-n lipsa unui alt concept științific, voi spune că e vorba aici de sado-masochism. Dar asupra căruia insist să nu fie privit ca dualitate (diferențiabilă), ci ca o suprapunere originar omogenă, nediferențiată, monadică. Așadar, renunțând la clasicele teoretizări freudiene, să admitem că cineva poate fi nu numai/exclusiv masochist, ori exclusiv sadic, ci că respectivele categorii se pot regăsi într-una și aceeași persoană. Să admitem că masochistul nu e doar individual psihic și nici că sadismul e doar social (sadicul versus altcineva masochist submisiv). SM reprezintă și o suprapunere similară interșanjabilelor principii din integrama dinamică yin-yang.
Așa de exemplu, în social, profesional și politic, atitudinea submisiv-masochistă a subordonatului-submisiv/lacheu va fi „obligatoriu” (supra)compensată prin sadism din momentul „întoarcerii roții”, a substituirii șefului sau a promovării sale pe funcție de conducere. Temporaritatea se bazează pe o potențialitate preezistentă, ca și pe ambiguitatea, reversibilitatea sau coincidența (pseudo)dualismelor. Similar copilului bătut care va deveni părinte sau profesor tartor. Iată și de ce trebuie să vorbim nu doar despre sado-masochism predeterminat (genetic și lubrico-temperamental), ci și despre unul obținut circumstanțial-destinal. Sistemele politice de tradiție autoritaristă ori totalitară produc frecvent asemenea tipologii sociale SM.
Dar să admitem că sado-masochismul este și transdimensional, operând nu doar pe teritoriul libidinal/sexual, ci inclusiv în domeniul religios. Există și sado-masochism mistic.
Așa cum se vede-n filmul Conferința, ca și-n toate romanele lui Dostoievski, autochinuiții care-i copleșesc/terorizează pe ceilalți cu confesiunile lor (inevitabil narcisice), nu-s doar masochiști. Sunt un pic sadici cu dohovnicii lor (siliți să le-asculte insațiabila/necurmata autoexpunere flagelantă), sadici ceva mai mult cu prietenii, rudele sau străinii cu care vorbesc (ipohondric, narcisiști ranversați); dar mai ales sadici tartori terorizanți față de ei înșiși. Vina, remușcarea și căutarea pedepsei sunt pentru ei pumnalul autosatisfacerii prin învârtejirea sadismului propriu contra propriului sine. Dovadă e refuzul oricărei iertări de sine și compulsiva alegere a opțiunilor antisalutare.
Pentru bătrâna filmului inclusiv revelația pe care o conștientizează e o altă eroare. În și prin toate, ea dovedește că „suferința e căutată” – așa cum era foarte clar pentru Erich Fromm; cel care și subliniase că „în cazul masochismului moral tendințele masochiste pun stăpânire pe întreaga persoană și tind să distrugă toate scopurile pe care individul încearcă să le atingă în mod conștient” (Fuga de libertate (1941), Editura Politică, 1983, p. 283). Masochismul moral e sadism ranversat/invertit, dublu-pervers, finalmente suicidar.
În rest, laicul misticism ascunde un narcisism egal sadic și masochist, iar acesta, împreună cu forma sa de religiozitate propriuzisă, însă habotnică, constituie un fals eroism și-o falsă sacralitate. Din nefericire, toată critica literară și eseistica filosofică salută acest (pseudo)eroism, când în realitate e vorba exclusiv de patologia unei perversiuni. (Dar ce să faci dacă multă filosofie și literatură se comit prin fantazare speculativă, în necunoștință elementară față de omul real, față de insul psihic…) Exacerbarea conștientă a greșelii sau vinei dă coerență amorului propriu, iar atunci când orice fapte consolidează (prin repetiții variate) atât crima cât și pedeapsa, individul resimte/experimentează o „solidă” organicitate destinală. Cum bine știe orice psihanalist, confesiunea și discursivizarea durerii sunt raționalizări egal solicitante și narcisiste, declinabile și declamabile la nesfârșit, deoarece narațiunea pe care-o fac încarcă/energizează constant mecanismul de perpetuă sadomasochire. Constanta eroare a cugetului subordonat narcisismului constituie draconica satisfacție a pocăitului, a „eroului”.
Adesea, credinciosul adânc practicant e un sado-masochist curent, cotidian. Un submisiv autoritar, un sedus manipulator, care în numele unor cuvinte/promisiuni făcute de către Dumnezeul de-acum mii de ani, ca și în numele statutului său de „ales” ori „copil al lui Dumnezeu”, îi pretinde acestuia să-i poarte sieși de grijă în cele mai minimaliste nevoi și egoiste ambiții. Și-așteaptă ca acest „Dumnezeu al cerurilor și-al pământului” să-i stea la dispoziție precum un sclav, 24 din 24 și 7 din 7, 365/365, sută-n sută. Atitudinea habotnicului personalist sau mistic e-aceea a copilului unic, moștenitor răsfățat, irecuperabil în exacerbarea valorii și importanței de sine, în psihoza sa narcisică.
>> Heinrich Himmler: un caz clinic de sadism anal-acumulator
