Revenind la ce stabilimentul totuși deține, mai sunt de enumerat următoarele. Încăperea cu baltă-n centru are pe stânga sa extremă două toalete (chiuvete, pisoare, veceuri). Foarte rar folosite. E simplu să observi faptul din urmă, n-ai cum să te eschivezi (am zis, spațiul nu-i mare, bazinul nu-i deloc olimpic), căci în orice colț sau pe-orice latură te-ai așterne surprinzi cam orice mișcare. Așadar, vezi că se intră și se iese rar de la toalete, lumea preferând întârzierea pe fotoliu sau șezlong, sorbitul ceaiului ambiental, sporovăitul pe telefon sau cu alți gealați de față, adormitul privind pe feisbuc, ațipitul propriuzis, bronzajul la soarele din balcon. Din când în când și bălăcitul, înotul, plimbatul prin apa piscinei, minigimnastica acvaterapeutică, statul înăuntrul lacului degeaba, adesea chibițatul și chicotitul tot câte doi-trei-patru (mai ales doamne). Și mai fac sau alternează oamenii și mici sesiuni de jacuzzi, de duș, de saună.

La dușuri din când în când miroase a pipi. Uneori puternic, alteori discret. Oricum, ideea e că… se-ntâmplă. Unii urinează pe-acolo fără intenție (spre și după 70 de ani scăpările-s naturale, lesne posibil). Dar chiar și-n cazul involuntar (incontinență accidentală, cronică ori senilă), prelinsul cald pe picioare e dezmierdare curată. Cât despre cei care-o fac dinadins, gestul se petrece întotdeauna cu ghidușia sau veselia secretă a hilarului tainic. Însă e fapt (fapt/FAPT) științific demonstrabil că cu reală, profundă sau consistentă plăcere lumea o face, cel mai frecvent, chiar în piscină. Zic „științific” fiindcă e indiscutabil că nu poți sta în bazin, mai ales degeaba, adică fără să înoți tot timpul, fără să te miști/agiți mai mult sau mai puțin forțos, așadar să stai zeci de minute sau cvasi o oră preponderent cuminte, pe loc ori plimbându-te și sporovăind cu alții, fără ca din când în când să nu-ți dai drumul pe tine. „Pe tine”, fiindcă senzația de căldură care-ți cuprinde coapsele când o faci e extraordinară, e plăcută rău. Și fiindcă suntem sclavii plăcerii, cam toată lumea o face. Dovadă: date fiind lungile perioade de timp petrecute în apa nu prea sau deloc caldă, date fiind multele ceaiuri sorbite (sunt gratis) de absolut toată lumea, date fiind preararele vizite la vreuna din cămăruțele numite toilet, toate obligă și dovedesc indiscreția (ar fi obtuz s-o numim perversitate), euforia ascunsă, preferința, faptul.

E drept că la toalete pute. Mai ales în fundul încăperii secunde (primul spațiu are doar chiuvete și distribuitor de șervet papetar), unde nu există aspersor de parfum, tabletă dezodorizantă ori cartonaș odorizant. Însă chiar de-ar fi instalate asemenea porcării toxice, tot n-ar fi-ndeajuns, tot ar fi inutil. S-ar putea pune acolo un castronoi plin cu bombonele, ca să atragă mai multe vizite, reveniri. Dar e mai mult decât plauzibil că se va extrage dintrânsul cu pumnul, cărându-se recolta acasă, dulciurile mici și ieftine fiind atractive adhoc doar pentru copiii-ntre 3-6-14 ani și pentru 2-3 dintre 7 bătrâni. În vreme ce tentația aportării de suvenir și cadou înspre domicilii riscă să se bucure printre concetățeni de mai babană popularitate. Altminteri, oamenii refuză urinarea la toaletă fiindcă e mult mai interesantă, parșivo-/păcătos- lubrică, cea efectuată în apa răcoroasă din interiorul piscinei. Reînviind primul an al vieții, adică cea mai magico-mirabolantă copilărie, experiența acestei ușurări-pe-tine este reconectantă cu un sine profund, emoțional răscolitoare și atotsatisfăcătoare, așadar privilegiată.

Oricât ți-ar șopti norma, educația și mai ales Supraeul cum că gestul rebel e murdar și scandalos, eliberarea emoțională despre care vorbesc toți tălmăcitorii de vise urinale alungă orice senzație de nesimțire, adeverindu-ți-se amuzantă, pozitivă, așadar neregretabilă. Mai ales că e urmată nu de vinovăție ori rușine, ci de jubilație.

…mai ales să-mi încep ziua înotând în piscină >> „O zi ideală cu Henry Miller”

Știind lucrul acesta îmi place să trag uneori cu urechea și ochiul la micile grupuri de doi, trei, maxim patru inși care se cunosc. Abonați, membri și clienți vechi și fideli, care odată ce s-au împrietenit chiar la fața locului nu-și consfințesc și întăresc relația doar vorbind laolaltă, nici doar intrând laolaltă în ligheanul numit jacuzzi și îngrămădindu-se ciorchinel în vreuna din saunele tot îngustuțe ale localului. Prin intermediul transpirării (da, se transpiră chiar și submers) și al urinării în lăcușorul comun oamenii aceștia se integrează în aceeași compoziție biochimică, își împrumută și schimbă-ntre ei ceva biologic, ceva din pehașul individual care devine, în combinație, unul familiar, de minigrup social. Intimitatea este obținută și augmentată organic, infestarea și imunizarea e ca de clan, comuniunea e fiziologică, somato-materială, obiectivă. Fără să spună absolut nimic, ba dimpotrivă, schimbând vocal doar fleacuri de natura absolută a banalului flecăresc, actul secretei micționări a fiecăruia, când și când, aleator, rând pe rând sau poate din întâmplare deodată, este la fel de fizico-material și solidarizant precum un act amoros. Lichidul nu e plasmatic, seminal, sputal, sangvin sau amniotic, nu-i mediul vâscos al insertării vreunui ins într-altul, dar substanța aurie și călduță a pișului atinge, mângâie și se strecoară, grație întregului mediu acvatic, și peste pielea și porii vecinului-amic, peste pielea, porii, părul, nasul și gura tuturor celor prezenți în incintă, cei care mai devreme sau mai târziu tot vor intra în apa reținând și ADN-ul ineluctabil al fiecărui scăldător.

Când marele antic Heraclit stabilea (și va fi silit toată omenirea subsecventă să admită) că „nu ne scăldăm niciodată în aceeași apă”, era corect metafizic, dar greșit științific. Iar psiho-antropologic, nul. Din când în când ne scăldăm în grup în aceeași apă (mai ales dacă e stătătoare ori demistătândă), marcând-o și îmbogățind-o cu ceva foarte propriu și personal fiecăruia; iar în sinteza de contribuții fizicaliste întârziem, asumând-o deci și păstrând-o (cât de minuscul) în noi numai un dumnezeu microbiologist știe pentru cât timp și cu ce consecințe. Apa nu e doar apă, care vine/pleacă sau se schimbă. Până să vină și să treacă, până să se preschimbe (mai ales într-o piscină, unde tehnic se schimbă la una-două-trei săptămâni iar pereții bazinului se freacă și spală la o lună, două), oamenii se scaldă nu numai exact în aceeași apă, dar și în udul cu care binecuvântează ei înșiși apa respectivă, pe care-l lasă-n secret în urmă, în lesturile personale aparținând tuturor trecătorilor prin respectiva identică apă. Umori proprii și colective, care ajung comunitare, deoarece infinitozecimi dintre ele sfârșesc totuși în organismele noastre. Umori prin care oamenii se ating involuntar și se leagă unul de altul inconștient, care le „informează” sau afectează și omogenizează/unifică propriile conținuturi biochimice, energetice, patologice, simbiotice, organic dezechilibrante și reechilibrante. Respectivul contact contaminant are loc de-o manieră fizicalistă, obiectivă, imparabilă, involuntară și inconștientă, însă eficace.

Vietile lor de zi cu zi sunt strapunse de teama ca relaţiile sentimentale implică, printre altele, schimbul de urină şi materii fecale. >> „Cu ce se ocupă un psihanalist”

M-am referit în aceste rânduri doar la stabilimentele mai cu ștaif. Despre piscinele ștrandurilor popular-publice și a spectaculoaselor acvaparcuri situația trebuie că e și mai și. Acolo, unele dintre cuplurile de îndrăgostiți care stau încolăciți și se pupă nu doar se sărută și râd degeaba, mai încălzindu-și coapsele și cu altceva propriu și personal. Perversiunea micțiunii în doi nu tre să fie acuzată romanelor lui Bruckner sau Sade, mai degrabă mințile cele mai sincere și solidare față de toate umorile trupești descoperind spontan asemenea detalii îndeobște inhibate. Iar înotatul cu capul sub apă ar merita interzis, usturimea din ochi nedatorându-se nicidecum dezinfectantului clor basculat igienic în apă, ci mai degrabă acidului uric, ureii, sulfaților și fosfaților bio, plus esterii din nenumăratele creme, parfumuri, șampoane, balsamuri și detergenți de pe pieile noastre, din păr și costume de baie.

Orișicum, fapt e c-atunci când urinăm într-un recipient de uz public nespecific o facem și cu sentimentul religios al ofrandei. Prin plăcuta micțiune în mediu acvatic redevenim fetuși și pui ihtiogeni. Ne depunem sau deversăm pe noi înșine, ceva-ul intim de împărțit/împărtășit cu alții constituind o dăruire ca aceea a secreției de orgasm, ca împrăștierea de lapți sau icre, donare anonimă și universală automat însoțită de gratifiantă euforie. Aici e vorba și de ceva ținând de sacru, de experiență un pic religioasă. Și ca orice-i legat de religie, pricepe doar cel care practică. Iată și de ce, din când în când, absolut toți scăldătorii o comit pe-ascuns și pe asta.

Se poate ca apa în care ne scăldăm să nu fie („de regulă”) aceeași. Însă ocazional, în cazuri/situații speciale o facem (să fie). Transpirația inconștientă, plus contribuția intimă voită, rebelă și secretă, a unora, a multora, mai devreme sau mai târziu, voit sau involuntar, a fiecăruia, constituie poate un element solidarizant sau unificator, contribuind prin secreta identitate individuală la diversificarea și totodată particularizarea omenească a Apei. Fie ea doar cea de piscină publică, comună, comunitară, colectivă.

Enfin. Mai ales când vine vorba de râuri sau lacuri, apa nu mai e aceeași tocmai de când ne-am învățat să ne scăldăm întrânsa. Pe mal de râu sau baltă devine atât de important să lăsam ceva pe urma-ne personală încât chiar și deșeurile (de la chiștoace la cutii de bere și desigur, sau mai ales, la peturile de plastic) ne exprimă irepresibil/compulsiv eul intim [*]. Așadar, trebuie să concedem că ultima camuflare a experienței sacrului reprezentat prin teritorialul marcaj urinal este tocmai lestul consumist, deșeul de orice natură. Cât despre scaldă/scăldare/scăldători/scăldătoare: ne bălăcim și în aceleași ape, și-n mereu altele; ca și în noi înșine, cu alții și totodată cu sine.

Notă liminară

[*] Despre intimitatea dintre ego-ul pescăresc și gunoi vezi https://www.contributors.ro/despre-pescari-amatori-si-al-lor-libidou/ + https://www.contributors.ro/comentatorilor-contributori/.

Foto: Ilustrațiile autorului