Pentru o fiică adultă amintirea unui tată abuziv, dependent, violent, autoritar poate fi o povară. E greu de acceptat de femeia care a devenit că tatăl nu a fost un model, nu a fost un ideal, nu a fost așa cum și-l imagina, cum credea că ar fi trebuit să fie un tată, cum își dorea… Ea, femeia de acum, poartă cu sine durerea lăsată de comportamentul acelui tată, rănile încă sângerânde ce o determină să caute noi și noi pansamente. Pentru că el, tatăl, nu a învățat-o cum să devină femeie, nu a fost prezent în procesul ei de maturizare. Și dacă nu a știut cum sau nu a putut să ofere, dacă nu a fost învățat sau nu a înțeles cum să o ajute, fiica nu poate accepta.
Şi… l-a omorât pe tata
Cum să păstreze în interiorul ei imaginea unui astfel de tată? A unui bărbat care i-a lăsat răni pe suflet? Traume. Coșmaruri. E mai simplu să îl excludă din viața ei pe acest individ care nu a știut cum să fie tată. Ca și cum, dintr-un anumit moment al vieții, el nu ar mai fi existat. Crede că poate trăi cu absența lui, știind că a murit cumva, decât cu o prezență atât de nocivă pentru femeia de azi care luptă să scape din ghearele trecutului.
>> Filicidul. Omorul comis de părinţi asupra copiilor
„Am venit să te salvez, tată!”
Odată omorât în mintea ei conștientă, tatăl nu încetează să-și facă simțită prezența. Și o face tocmai prin alegerile ei. Un partener abuziv, autoritar, dominator, care o controlează la orice pas, dependent, este oglinda din prezent a părintelui din trecut. Fiica de atunci încearcă să își salveze tatăl, pe care îl iubește (chiar dacă neagă această iubire), prin intermediul partenerului actual. Consideră că, punându-se la dispoziția lui, oferindu-i acestuia toată iubirea pe care e capabilă să o simtă, toată atenția și grija, partenerul său se va schimba. Ca și cum iubirea ei va avea puterea de a-l transforma într-un bărbat iubitor și atent la nevoile ei, care o va vedea, o va aprecia, o va accepta. Și zi după zi cedează satisfacerea propriilor nevoi în favoarea nevoilor lui. El primează. El, bărbatul, centrul universului său…
Ce se întamplă cu fiica?
Cedează. Limite, granițe personale, respect, stimă de sine, iubire. Oferă până când rezervorul ei seacă, neprimind în schimb vreo recompensă emoțională sau de orice natură. De fapt, primește același tratament familiar. Reconstruiește mediul în care a trăit în familia de origine. E singurul mediul cunoscut. Zona ei de confort, nocivă, dar cunoscută. În afara acestei zone e doar frică. O frică teribilă ce pune stăpânire până în adâncul ființei sale vulnerabile. O frică ce-i controlează inconștient acțiunile, punând ziduri de rezistență și determinând-o să repete din nou și nou aceleași comportamente.
Jocul seductiv
Femeia care și-a omorât tatăl în interiorul său, care a fost cândva „mâncată” de furia acestuia, are o toleranță crescută la comportamentele abuzive ale persoanelor din viața sa. Nu a învățat cum să stabilească limite, lăsându-se devorată adesea de câte un lup deghizat, asemenea Scufiței Roșii. O Scufiță care, deși a mai crescut, a rămas captivă în aceeași poveste. Ce ar putea face Scufița pentru ca lupul să nu o mănânce? Îl poate seduce. Poate intra în jocul seducției cu bărbații aflați în poziții de autoritate, șefi, parteneri. În felul acesta se asigură că lupul este de partea ei, nu împotrivă. Că avându-l pe lup în povestea ei, în patul ei, ca partener, nu ca adversar, va câștiga puterea acestuia, recunoașterea, aprecierea după care tânjește. Și rămâne fidelă acestui lup, așteptându-l, dedicându-i-se, negându-se pe sine. Negându-și feminitatea, sexualitatea, maternitatea. Dar lupul e lup, chiar dacă își schimbă blana…
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
„Femeie fără tată”
Absența tatălui în psihanaliză contribuie la idealul pe care-l încarnează. Să îți vezi tatăl, să fii văzută de el, să te îneci în privirea lui, nu acesta este visul tuturor fetițelor care trec prin etapa oedipiană? Privirea este un obiect pulsional ce satisface simbolic dorința de fuziune cu iubitul. Ea îți permite să te topești în celălalt și, pentru o clipă, să accezi la sentimentul de eternitate. Oare această privire ar fi substitutul unei posesiuni amoroase imposibile?
notează Louise Grenier în cartea sa Fiice fără tată – Așteptarea tatălui în imaginarul feminin.
L-a înviat pe tata
Cat timp tatăl real este exclus, în viața fiicei se repetă tiparul partenerilor abuzatori. Pentru că imaginea tatălui are nevoie să fie acceptată și integrată. Să fie integrată exact așa disfuncțională cum a fost în trecut. Și ea, fiica, are nevoie să vadă această imagine, exact așa, „defectă”.
Are nevoie să primească în interiorul ei imaginea unui tată, pentru că absența acestuia lasă un gol. Iar golul devine o nevoie ce se cere satisfăcută.
Odată integrată imaginea acestuia, fiicei nu-i mai lipsește tatăl. Devine vizibil. Nu mai are nevoie să-l caute prin lume, să îl repare, umblând și trâmbițând. Nu mai are nevoie să se arunce în relații disfuncționale cu bărbați ce o exploatează. Nu mai are nevoie să își risipească iubirea prin așternuturi reci, în brațe rigide, așteptând în schimb, drept recompensă, acceptarea lui. Ea, cea matură din prezent, nu se mai teme de respingerea unui bărbat.
Femeia care și-a „înviat” în interior tatăl abuziv, integrând imaginea lui, poate stabili acum granițe sănătoase în relațiile ei. Îi rămâne doar munca de a construi o relație funcțională alături de un alt bărbat. Imperfect, dar disponibil să încerce și să învețe din fiecare experiență. Ca și ea.
>> Mai există isteria astăzi? Pledoarie pentru isterie şi pentru diagnosticul psihanalitic
Foto: Mikael Stenberg pe Unsplash
Minunat articol! Te imbie sa-l citesti pentru ca e clar exprimat, in cuvinte pe intelesul tuturor, logic.
Aveti si darul scrisului pe langa harul de psihoterapeut.
Excelent articol, mă regăsesc aici !