„Doar animalele” (de la imanența instinctului la metafizica psihanalizei)

De n-aș fi făcut așa (cum din nefericire face majoritatea cinefililor și a simplilor consumatori de film sau tv), aș fi rămas cu o completă nelămurire. Cu mirarea banală postulând inadecvarea, deoarece deloc nu e-n film vorba despre animale, ci doar – masiv până-nspre exclusiv – despre oameni. Despre destinele omenești, ba chiar mai mult, despre concatenarea sau intricarea lor incredibilă, surprinzătoare, cea ignorând nu numai orice „legi fizice” (inclusiv ale timpului și spațiului), ci și șansa lucidității și a conștientizării, cea transgresând, practic, principialul Orice.

Așadar un film foarte inteligent, suprapunând calupuri din faptele cotidiene și banale ale unor contemporani, calupuri privite/prezentate de fiece dată din perspectiva câte unui singur personaj. Mai exact din „lipsa de perspectivă” și din aventura eronată a fiecărei conștiințe și care se intersectează cu aventura și conștiința altuia/altora fără s-o recunoască, fără să o atingă/integreze corect, ca-ntr-o inocentă, iresponsabilă însă influentă stare/atmosferă de autism, dar care ține de textura unui integralism ce transcende, străfulgeră și modifică radical orice eveniment și alegere din prezentul și viitorul fitecui.

La concret, filmul Doar animalele poate și trebuie rezumat altfel decât în narațiunea/epica proprie, și-anume ca structură fluentă, nu ca puzzle. Iată de ce voi zice, pentru cine nu poate să-l vadă urgent, că povestea sa sferică și dinamică, de colaj completat/deslușit și desfășurat progresiv, poate porni de la chipul și fapta unui fermier dintr-un coclaur muntos. Coclaur sau cătun în care așezările omenești sunt rare, în dispersii sau insularități aparent autarhe. Plictisit de ferma sa animalieră, ca și de onorabil de frumoasa-i soție, bărbatul începe un flirt riscant pe net. Cu poze, filme sexy și un dialog care-l împinge la o îndrăgostire iresponsabilă, deoarece preafrumoasa jună „din vis” îl va tapa de sume monetare tot mai consistente. Sumele, justificările și credulitatea ajung la paroxism și confuzie totală în momentul în care Juna seducătoare își face apariția-n carne și oase chiar pe drumurile satului său. Fermierul se apropie pe furiș de rulota ei din motel, crede că o altă femeie matură e în spatele șantajist al fetei în mare nevoie de bani, așa că într-un acces de furie o sugrumă pe respectiva intrusă. Panicat, se debarasează de cadavru lăsându-l în curtea unui alt vecin, mai ales știind că însăși neglijata-i nevastă va fi avut o aventură cu respectivul. Însă personajul din urmă era un singuratic desprins de real, iar în cadavrul respectiv el își află nu doar – vorba lui Freud – propria „amintire din copilărie” (de-altminteri nici de cadavrul propriei mame nu se putuse debarasa), ci chiar mai mult decât un reflex matern, o reobiectualizare și reobiectivare. Moarta de-acum îi pare providențială, spontana și radicala îndrăgostire/reunire depășind necrofilia „obișnuită/comună”, desăvârșindu-se ca resorbție în absolut. Nu numai pentru a nu-i fi expusă public pasiunea va sfârși azvârlind corpul într-o prăpastie fără fund, imediat aruncându-se în același hău și pe sine, ci tocmai pentru a desăvârși bizara androginie htonian-uterală, Reintegrarea ataraxică.

>> Terapie cu câini pentru cei cu sindrom de stres posttraumatic

În realitate, adolescentinul obiect de amor al Fermierului era fals (adică doar fantasmă). Frumoasa fetișcană reală venise acolo în urma unei aventuri erotice cu femeia cea matură, cele două certându-se deoarece dama matură se descotorosea de tânără inclusiv oferindu-i bani. Și nu juna însăși stătuse pe internet, îl sedusese și-l tapase monetar pe Fermier, ci doar un escroc din Africa profita de pozele și filmele ei online, în numele imaginilor fetei el însuși tastând mesaje erogene și luându-i banii bărbatului din suprarealul alpin. După toate asemenea secvențe tânărul african este arestat, Fermierul e anunțat de poliția locului și se va deplasa brusc la Abidjan. Unde respectivul escroc tocase toate miile de euro inclusiv încercând să-și recâștige fosta iubită, cu care avea un copil. Doar că aceasta din urmă îi va zice adio, tocmai urmând să-l urmeze pe protectorul ei alb, un francez venerabil, care o va aduce în vila sa, exact cea de pe muntele pe care soția acestui bărbat, matura ucisă, dispăruse fără de urmă. În Africa, Fermierul îl urmărește pe tânărul escroc, e cât pe ce să-l sugrume (și pe el), anxietatea vinei făcându-l să se-oprească la timp. O scenă finală arătându-l cum, în camera de hotel mizer, deși de-acum știa exact cum fusese continuu prostit, bărbatul începe iar un dialog online cu pretinsa tânără sexy, schimb din spatele căruia același tânăr hoț îi răspunde docil. Integrarea Fermierului în fals e de-acum aleasă, conștientă, urmând o alienare pe care-o avem de imaginat drept inconturnabilă, definitivă. Doar mărunțica mămică africană, salvată de orice pericole sau mizerii și „pusă să moștenească lumea” de după potopul dramelor alpine, părând a deschide un nou ciclu de normalitate, împăcare sau pășnicie.

Așadar filmul Doar animalele e, practic, un fel de odă adusă Inconștientului. Relevând rețeaua (transumană) absolut necunoscută, misterioasă, imprevizibilă, total străină oricărei conștiințe/conștientizări individuale, filmul ilustrează cum (dar nicidecum de ce) se brodește temporal un panoptic, cum prinde formă caruselul (și palimpsestul) unei drame colective, transgeografice, așadar purul act al înfăptuirii sau declanșării sale, mecanismul misterios al unei desfășurări imparabile, cel care și „eșafodează” (adică face/desface) un ghem destinal, autonom, perfect.

>> Comunicarea de la Inconştient la Inconştient

În Doar animalele toți protagoniștii își văd de viața, truda, fanteziile sau aventurile individuale, în desăvârșit individualism, în inocentă ignorare a dincolo-ului interacțiunilor personale. Prins în fantezia puerilă a ideii de cuplu (mereu-mereu fiecare ins încercând să pună la cale un cuplu nou, să-și captureze un terț ca nouă sursă de libido), niciunul nu vede imanența unui element uman nedorit, invizibil însă fantazat, oricum inerent ecuației, care tot în chip inconștient va conduce sau afecta desfășurarea și transformarea imprevizibilă a fiecărui plan. În realitate, fiecare interacțiune aducând/inducând cu sine un alt „câmp magnetic”, egal gravitațional și „cosmic”, egal virtual și realist, în care determinațiile simple și clare, logice și lineare sunt negate complet. Orice fapt trimite sau determină cu totul altceva decât ce-ar fi intenționat, așteptat sau gândit fiece ins. Conștientul și conștiința fac numai voal de iluzii brodate cu erori, Inconștientul rămânând păpușarul, regizorul, marele croitor.

În ciuda modernismului și contemporaneității formei (de prezentare) și a story-ului, trama romanului și a filmului Doar animalele e una proprie (până la tipic) tragediei antice.

Refuz să cred că romanul originar și filmul ulterior vor să spună prin titlu că doar animalele nu dețin acest gen de problemă (umană), structură (matematico-algoritmică) de dramă fără sfârșit sau atât de numeroase probleme și necunoscute cât au de îndurat oamenii. Din contră, vorbind doar despre oameni, titlul indică faptul că există o (com)unitate între regnuri, că fundamentele noastre nu sunt deloc străine de natura biologicului, instinctului și existențialului mamiferic, că „locul” sau lotul comun ne este Inconștientul.

Bine aplicată aici, imanența atavismului mamiferic justifică psihologia abisală, iar psihanaliza se adeverește nu doar „un fel de filosofie”, ci chiar o metafizică.

Chiar de aceea, filmul Doar animalele (post-lacanian și hotărât gattari-deleuzian) nu mai aparține deloc psihanalizei tradiționale sau îmbogățite (deci nici sociologiei și antropologiei clasice), căci desfide orice marca familială și orice triadă de tip primitiv-freudian. Învârtejirea relațională pe care o ilustrează absolutizează adevărul deschiderii sau universalității vorace a dezirului libidinal, adeverindu-l ca pe o angoasă a achiziționării (erotice) cu orice preț și-n ciuda oricărei măsuri ori rețineri, a expandării/expansiunii irepresibile și ireferenţiale, a exploziei moleculare în orice direcţii şi sensuri. Iată de ce zic că, ilustrând futilitatea raționalizărilor sistematice, filmul nu poate face decât filosofie integralist-inefabilă. O metafizică în care, între ideea platoniciană și dorința de putere schopenhaueriană și nietzscheană, devine evident că orice destin e parte a unei rețele infinibile de destine, că-n el/ele pot interveni, atingându-se și amestecându-se, orice și oricâte lucruri sau fapte surprinzătoare, transcendentale toate. Cu-atât mai mult cu cât orice stingere de sinapsă e succedată de-o altă trimitere sau conectare, de-o altă atingere scurt-circuitantă și vitalizantă/învietoare, imprevizibilă, dar cotropitoare și cu efect imparabil.

>> Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul şi psihanaliştii: povestea începe la 1856