Maelström: un alt scenariu psihanalitic

Învârtejitul sau tumultosul curent oceanic care dă numele filmului, maelström, constituie un fenomen tipic friguroasei mări a nord-vestului scandinav. Bătrânul care, pe moderna stradă canadiană, moare lovit de-un automobil, provine chiar din zona respectivă, lucrează cu vietăți acvatice și fructe de mare, într-un colectiv pentru care prepararea și furnizarea de bestii marine e profesie nu doar comercial riguroasă, ci și de mitologii sau fantasme subacvale nemilostive. Blestemele colegilor săi la adresa șoferului necunoscut sunt de un îngrozitor barbar, tipic măcelăriilor. La rându-i, fiul decedatului este scafandru de adâncime, iar tânăra care-i ucisese accidental părintele încercase mai apoi să se sinucidă, aruncându-se pe sine cu mașină cu tot într-o apă mare și neagră. Una la fel de întunecoasă precum abisul vâltorilor de ocean și ca peștele-povestitor capturat în catacomba subpământească. Iar în final, tot pe vâna maelströmului nordic va merge cuplul tinerilor protagoniști, tot în apele de care fugise tatăl bărbatului urmând a sfârși cenușa aceluia. Așadar fondul întregii probleme (pentru necunoscători: „dramă psihologică”) e de plasat, căutat sau relevat acolo, în contorsionările tulburi și tulburate ale inconștientului absolut.

>> Proiecționistul, încă un Oedip literal

Din vorbe și gesturi se înțelege că bărbatul cel tânăr nu prea avea o legătură afectuoasă sau măcar sociabilă cu tatăl său. De înțeles, din moment ce mama îi murise înecată încă de când el avea doar 3 ani. Așadar caz oedipeic pur: pe de-o parte bărbatul fiind lipsit repede de primul și marele său obiect de atașare și dezir erotic, pe de-alta continuase de atunci și pe veci să-și urască sau invidieze și substituie tatăl.

Povestea e complicată, adică completată și desfășurată ingenios prin rolul ambivalent pe care-l face Femeia, tânăra care într-o mare degringoladă a vieții personale și după un plonjon în alcool îl accidentează mortal pe bătrân. După eșuata tentativă de suicid subacval remușcările o conduc până la casa funerară unde va fi ajuns decedatul; unde se-ntâmplă să fie întâlnită chiar de către fiul care tocmai ridica cenușa. Deși încearcă să fugă, ceva ca o sub-conștiință (din fund / fundal de sine, oarecum sinapsat cu un fel de supraeu difuz, lichefiat sau turmentat în aceeași substanță a unui subconștient vag-obscur), o obligă să revină și să rămână fizic pe lângă tânăr. Și sfârșind în apartamentul acestuia, ajutându-l la sortat, aruncat aproape tot și păstrat mai nimic din obiectele rămase drept moștenire. Cei doi se despart dimineața, însă femeia aleargă iarăși pe urma lui, reținându-l de la îmbarcarea în avion tocmai prin irezistibila-i ofertă de sex. Pentru tânărul bărbat nu doar copulația înseamnă îndrăgostire perfectă, ci și știrea că avionul pe care-l abandonase căzuse lăsând în urmă zero supraviețuitori. Context în care amorul bărbatului devine și senzație a nașterii / renașterii sau învierii, numindu-și iubita înger protector, salvator. Experiența e de fapt aceea a regăsirii Obiectului de Dezir suprem, așadar propria mamă protectivă. După mărturisirea inaudibilă (în ureche) a femeii ce-l eliberase de distanta tiranie paternă, răvășitul și contrariatul Oedip modern disperă, își pierde cumpătul și azvârle cenușa tatălui peste trupul și patul feminin. După clipa de spaimă, urmează reintrarea femeii în rolul de pragmatism pedant al operatoarei de tanatism și de naștere. Culege cenușa de pe cearceafuri cu aspiratorul, deversând-o din ventrul de pungă al aparatului iarăși în cutia funebră. Și împreună vor naviga pe înspumatele ape reci ale matricealei (subconștientei) coaste norvegiene, pentru a arunca respectiva cenunșă în abisul atavic al oceanului turbulent, dur.

>> Anti-Oedip sau producţia unor forme noi de dorinţă

Din toată narațiunea (desfășurare a Realului) din Maelström, cel mai „șifonat” iese supraeul. Căci tot ce apare drept conștientizare, impunere sau teroare a acestuia (dorința femeii de compensare sau autopepedepsire și redempțiune, declarația bărbatului că-și va răzbuna distantul tată), se adeverește iluzoriu, inutil, așadar ridicol. Cu-atât mai mult cu cât actele performate în aparentul siaj al supraeului sunt ratate, se răstoarnă în opusul lor, atingând un efect pozitiv, vitalist, exuberant chiar.

De fapt, în filmul Maelström inteligenta variaționalizare a mitului / arhetipului oedipeic, ca și a elementarei scheme freudiene constă în sacadări biografice și în transferuri. Exact ca în visul suprarealist, cel mereu depășit de viața reală. Femeia care îl ucide cu totul accidental / întâmplător pe tatăl scafandrului Oedip (Hamlet pentru doar o secundă), va deveni / se va adeveri îngerul-mamă, iubirea și nunta acestuia din urmă, desăvârșind regăsirea omului / bărbatului în originara-i mumă.

Încă un element de (neo-)dramă antică și totodată de funambulesc fantastic, personaj demn de orice Artă de a Muri sau Carte a Morților de pe mapamondul înțelept, este reinventat și inserat în film sub forma unui anonim care, „întâmplător”, în momente și locuri diferite, ascultă separat confesiunea ambilor protagoniști. La întrebarea femeii tanatice ce să facă (să se denunțe la poliție pentru a-și liniști sufletul?), insul cu chip de aproape mască funestă îi sugerează că viața rămasă nu merită irosită și că secretul trebuie dus în mormânt. Pentru ca la confesiunea bărbatului Oedip-salvat (ce să facă cu iubirea asta, cum să-și uite toastul în care-a promis că va ucide pe omorâtorul tatălui său, dar mai ales cum să desfidă chiar dorința și cererea femeii de a fi ucisă?), anonimul să răspundă și să dispară tot într-un mod similar. Mesager kairotic al Zoei și Gaiei (alias pragmatismul vieții biotic-organice), individul nu zice despre orice fel de „rest” că ar fi (sau poate fi) tăcere, ci că merită (tratat cu) tăcere. Cu alte cuvinte, soluția psihanalizei și a terapiilor: liniștea sufletească sau însănătoșirea stă în castrarea eului.

Cât despre de peștiocul-somn al Inconștientului atotștiutor, acesta apucase să rostească destul de multe texte, fraze mai mult sau mai puțin banale (ca orice Narator). Precum: „cine ucide va fi ucis”, deși sentința va fi transformată, la lectura manticii omenești, în simplistul „(cel vinovat) va muri”. Dar și că: „pescarii norvegieni prind peștele punând muzică; eu am fost capturat pe Grieg” – va fi zis, măcar așa adeverind un adevăr adevărat, mult prea rar intuibil. Pe care țin să-l subliniez, deoarece (din nefericire) majoritatea lumii încă reduce rolul muzicii la emoție, la discursivizări emoțional-volitive lipsite de „obiect”. Aici măcar, fraza aparent metaforică afirmă / confirmă rolul muzicii de a (sur)prinde, transcrie, expune sau manipula Inconștientul însuși. În rest, în acest film-viață tot ce se întâmplă are cu totul alt sens (ascuns conștienței), tot ce se spune aparent conștient și sincer fiind fals. Plus detaliul că prietenii reali ți-s perfect inutili, rudele și mai și, doar Străinul (dat fiind că Acesta e mai accesibil Inconștientului) putându-te ajuta.

>> René Girard despre complexul lui Oedip