Filmul sârb Nebesa (scenariu & regie Srdjan Dragojevic, 2021) a fost tradus pentru pentru americani drept Heavens Above, iar pentru români, Cerule. Foarte probabil (sau mai degrabă) cu un „!” subînțeles / implicit. Mot-á-mot ar fi trebuit însă tradus ca Raiuri; deși ca exclamare (de mirare, oroare și închinare la toți sfinții) chiar îmi place și mi se pare adecvat acest Cerule!
Dincolo de orice titulatură, a fost numit când comedie neagră, când dramă fantastă. Și este, atât astea două cât și mult mai mult, în sensul că respectivele etichete sau concepte sunt fertilizate și amplificate cu un conținut mai solid și mai bogat decât crezi că știi sau te-ai fi așteptat.
În pofida fapticului extern și-a anecdoticului exogen care-ți iau ochii, e dramă / dramatizare / dramaturgie umană în sensul aplicării de multă observație și știință (etno)psihologică, plus bună cunoaștere a experiențelor și fantasmelor religioase vernaculare. Filmul de față e una dintre canapelele ideale, căci exhibă nu doar ce-ar putea mărturisi, descriptiv-biografic, confesivii total dezinhibați, ci cu deosebire ce-ar fabula însăși visele lor (și cele reținute, și cele refulate), + inconștienta hipnoză profundă. Și dovedește cu prisosință că realul nu e rațional-discursiv, textual-cognitiv, ci mai degrabă proprioceptiv și aperceptiv, de cauzalitate ilizibilă și impredictibilă, hibridă și irațională. Și-n plus că (eventual) se poate face sesizabil prin imponderabili acustico-auditivi și kinetico-vizuali.
Pelicula Raiuri (alias Cerule!) nu e o feerie în sensul facil al termenului (fantazare adultă sau fantezie și basm accesabile până și copiilor); iar „neagră” este în sensul excesivului realism abisal, de pur naturalism psihanalitic. E onirism curat, dar nicidecum de tip himeric, ci propriu logicii religioase. Și duce la culme tema fundamentală a religiozității creștine, și-anume compensația (compensativitatea credinței, încrederea-n vorbe convenit divine), totodată una specifică ortodoxiei populare. În sensul acesta există destulă etnografie aici, dar mai ales etno- și psiho-antropologie est-europeană. De-ar fi fost să fie bulgar ne-am fi dat seama imediat că e vorba de dialectizarea maniheismului și bogomilismului cel mai concretizabil; însă sârb fiind, măcar realizăm că acest dualism bogomil definește imaginarul ortodoxiei populare fără granițe. Pioșenii biblice și drăcovenii sfruntate (pe pâine), în cocteil, ghiveci/zacuscă/ajvar, taifun sau averse, configurând o teodicee convingătoare, consistentă. În Cerule, opera consângeană a diavolului și-a bunului Dumnezeu e mai adeverită și mai grăitoare chiar decât în Maestrul și Margareta (capodopera rusului Bulgakov sau cel puțin orice adaptare teatrală și filmografică a sa).
>> Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii: povestea incepe la 1856
Personajele principale sunt protagonistul Stojan („sfântul”), nevasta lui bigotă și autoritară, fetița lor plăpândă și submisivă, un vecin șarlatan. Filmul are trei părți/secțiuni/acte exact cronologice: „Păcat” (1993), „Slavă” (2001), „Vițelul de aur” (2026). Așadar, surprinzând evoluția unei familii de refugiați ai războaielor civile din 1992, pe care localnicii îi numesc țigani, iar țiganii, negri, îngrămădindu-se și trăind de-azi pe mâinele celor mai mizere condiții. O banală electrocutare accidentală îl înzestrează pe blajinul Stojan cu o aureolă fluorescentă, printre vecini misteriosul neon trecând fie ca sfințenie religioasă, fie drept semn draconic. Stigmatul îndezirabil pentru familie nu dispare în ciuda oricăror tentative (inclusiv de grosolană ticăloșenie și păcat), povestea degenerând în totala dezumanizare sau barbarificare a protagonistului. În secțiunea temporală secundă totul se petrece în suprarealismul visului miraculos și compensator. Stojan „sfântul” a ajuns un tiran maxim peste o închisoare, inclusiv insistând pentru executarea prin împușcare a criminalului autist și schizoid Gojko, în ciuda transformării acestuia din urmă, peste noapte, într-un bebeluș. Ultima secțiune surprinzând o altă istorie miraculoasă și ilustrând devenirea radicală a tuturora. În toată perioada de timp survolat, la fel ca protagonistul cu aureolă, nici Gojko, schizofrenul trecut prin miracol, nu îmbătrânește. De fapt, ambii par a-și fi obținut nemurirea: supranaturalul obținut de Stojan prin faustism satanic, celălalt prin integrarea-n idealul/utopia Artei. Așadar, aureolatul ajunge tiran, mare șef peste orice miliții, ministru sau șef de guvern, poate chiar președinte de țară (continuând să taie și spânzure fără scrupul peste orice destine sau interese); fata lui e-o bogată galeristă comercială, mama ei și vechiul vecin de getto – homleși și cerșetori famelici, Gojko: pictor de geniu.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
Acest rezumat totuși merită să evite prezumpția de interpretare trans-/meta-textuală, fapt pentru care trebuie umflat cu detalii. Mai ales că în părțile 2 și 3 ghemul storiului biografic e mai amplu și spectaculos desfășurat. Nebunul Gojko, delirant mistic, comunică sensibil/parapsihologic prin unde radio, așa că la apariția primului telemobil, și mai ales la batjocura magnatului care-i spune că aparatul e pentru dialogat cu Maica Precistă, el va ucide o întreagă familie doar pentru a pune mâna pe telefon și a se-ncredința că melodia de semnal e cânt liturgic. Condamnarea lui la moarte, condusă sadic de către protagonistul care e de-acum tartor-șef de-nchisoare, va fi loc de epifanie radicală, întrucât în locul nebunului întemnițat va fi dus la stâlpul de execuție metamorfoza ori reîncarnarea nou-născutului. Iar un preot de biserică etern neterminată, corupt la-nceput, ulterior de partea binelui absolut, în cele din urmă se va arunca pe sine însuși înaintea glonțului menit nevinovatului prunc. Acesta e singurul fapt „Frumos și Bine” (+ Adevăr substituit de ideal hristic și miracol), care-n toată povestea se petrece de partea canonicului și teologicului ortodox. Restul fiind cam de carusel/rocambol eretic.
În actul/partea a 3-a: fiica „sfântului” diabolic e de-acum matură, independentă, conducând o fățoasă și fițoasă galerie de artă. Neîmbătrânit, dar artist trudnic, Gojko îi aduce două tablouri a căror expunere alungă foamea unui bătrân nenorocit. E vorba chiar de vecinul bișnițar de duzină al familiei de refugiați de la începutul anilor 90, care înțelegând fenomenul „artei care hrănește” sau cel puțin ține de foame, ba chiar satură fiziologic, revine în mahalaua mizerabilă, de-acum plină de imigranți internaționali, luând-o cu sine tocmai pe nenorocita de fostă nevastă a Sfântului Stojan. Și o aduce (apoi pe mulți alții) să se hrănească și să se sature privind pictura modernistă, însă hrănitoare la modul propriu. Sărăntocii nu au aceeași experiență încercând să mănânce cu ochi și mușchi bucali arta din Muzeul Național, reușind însă să se sature în dreptul picturilor lui Gojko din galeria privată. În biserica la același „roșu” al betonului, între pictorii de frescă și artistul ales are loc o mare dispută dialectică despre artă și viață, sfârșind în bătaia verificării și recunoașterii genialității. Tânăra galeristă își dă seama de posibilul succes, îi oferă contract și bani, la maghernița acestuia din vechiul cartier de refugiați mai are loc o întâlnire între baba-mamă abandonată și fiica sa cea emancipată, artistul făcând o nevrotică criză de neînțelegere și revoltă atunci când sărăntocii mestecă și-nghit la propriu când îi privesc tablourile. În galerie toți snobii încep să saliveze și să mănânce în timp ce privesc mai multe picturi, bogații aleg lucrări după mărimea peretelui de acasă, limuzine și televiziunea vin în cartierul mizerabil al artistului, noua modă a „artei nutritive” suie până la nivel global. Una dintre lucrările lui Gojko (Câinele famelic) va fi cumpărată de stat, sau doar de către un politician de gabarit depășit, pentru a circula prin Africa și a stârpi malnutriția. Cum să nu vezi aici și o supracompensare politică, deoarece în visul oricărui stat pirpiriu și ortodox zace ambiția salvării mesianice a lumii, a sfidării, surclasării și inferiorizării colonialistului și imperialistului catolicism, a devenirii el însuși noua călăuză, suprema și finala Putere Mondială (neoCreștină).
Revenind la etnografic. Fresca catedralei ortodoxe de beton continuă a fi pictată. Apartamentul galeristei e atacat de către mascații conduși chiar de tatăl ei, Sfântul, căci s-a ordonat naționalizarea și exproprierea pictorului și tablourilor sale, abuzivul părinte impunându-se inclusiv pocnindu-și zdravăn fiica. Gojko se refugiază din fața poliției la pictorul profesor și dușman, unde cinefilul iar devine martorul unor dispute despre rolul artei, ierarhia valorică, suferințele geniului neapreciat just sau confuzat la nivel public, sacrificiul de-amorul Artei. Când să-și incinereze tablourile și pe sine însuși, descinderea mascaților supraînarmați face iar o parodie de scenă de Hollywood de 2 bani, atât doar că-n timp ce decorativistul pictor profesor moare, se descoperă că și arta acestuia din urmă are proprietăți nutritive, totul luând iar o altă întorsătură suprarealistă. Arta nutritivă devine trend de eficiență internațională, produsă/multiplicată de către mulți artiști. Doar Gojko, în ultima scenă, începe să picteze narcotic, așadar deschizând probabil o altă sferă a existării și acționării prin artă, cea de psihedelic extaz și lumină. În muzeul de maximă eleganță, Sfântul cel draconic proslăvește prezidențial supremația politică prin industria artei care a și instalat „Epoca de Aur”. Doar că el însuși, apoi toată asistența, începe să vomite colorat, agonia lor pe podea creind o altă capodoperă ultramodernă de tip Pollock, cu prețul expierii zvârcolite a tuturora. Fleșbek: scena în care preotul credincios aduce vestea că cuplul pe care l-ar fi omorât misticul schizofren Gojko era de găsit în viață, în care preotul însuși se aruncase înaintea gloanțelor ce-l executau pe bebeluș, oferă una dintre cheile Posibilului, eventualitatea în care bietul popă mediase miracolele vremii respective, așadar se sfințise și se sacrificase modificând tot ceea ce va fi urmat. Dar nu în vreo coerență logică uniliniară, fără echivocuri, ci doar prin salt peste salt cu totul irațional. Așadar ea e doar o picătură sau oază de minune ortodox-hristică, în maidegrabă drăceasca mare învolburată a sociopoliticului care ne face/desface fundamental.
Deja am pomenit un detaliu privitor la sensul „mistic” al muzicii (chiar dacă acesta se referă la viața celui mai disprețuit mut și autist, definit popular schizofren): întâmplarea cu telefonul și rrringul melodic, luat drept glas al Precistei, declanșând parcursul dinspre psihopatie la miracol. Fixația absurd sonoră a psihoticului nu va mai reveni deloc pe parcursul filmului biografic, cunoscătorii subînțelegând că, în ultimă instanță, geniul pictural al lui Gojko e chestiune de transfer sau conversie. Omul nu mai e un devot marial autist, confiscat de voci mintale, făcându-și din semnalul telefonului cânt liturgic, ci extrovert și comunicativ, dar confiscat de-acum de vizualul profund. Contactul auditiv cu transcendența s-a transferat în vizionarul plastic-vizual (hristica naștere din nou ridicată exponențial în potențial/virtual), metamorfozându-se în calitatea picturii sale de a fi azimă/ostie, de a se transubstanțializa tainic în nutriment imaterial/invizibil. În rest, de fiecedată muzica ce apare în film e minimă dar extrem de inteligentă, adecvată, de efect subtil, dând carnație senzorială ideilor și scenelor parodiate. Cu citatele sale de meme culturale, sonorul trece mult, constant, prin religie/religiozitate, devoțiunea sau fanatismul de sorginte ortodox-superstițioasă având sugestiile sonore ale liturgicului psaltic și al armoniilor imnic-devoționale în primplan. Faimosul Mystère des voix bulgares (lansat cândva prin coruri feminine televizionistice) este perfect sublimat aici; ba chiar mult potențat, mai ales sub forma simplă și atmosfera „divină” a unei pricesne vocale, care se expune aproape nud și plenar în timpul nonvizual al derulării pomelnicului de cartoane de după final. Oricât ar fi devenit povestea, scenariul, recuzita și imaginea tot mai asezonate/ornate cu toate comercialismele și comoditățile occidentale, filmul terminat în clișeie globale rămâne esențialmente foarte bizantin, regional, balkanic, naționalist, patriotic.
Când occidentalii au văzut Pisica albă, pisica neagră (filmul sârbului Kusturica, 1998), la fel când au putut vedea Afacerea Est (moldovenescul lui Cobileanski, 2016), vor fi putut râde continuu, considerându-le pe amândouă suprarealisme sau absurdisme ce transgresau orice veridic și plauzibil. În realitate, filmele respective erau cât se poate de veriste, naturaliste, așadar cuvenindu-se a te și cutremura, nicidecum amuza (stanșibranic sau mistărbinic) fără nicio dramă. Nunțile zdrumicate și zgomotoase, cu baban scandal și carnaval, nu erau deloc o raritate în etnograficul rural balcano-danubian, iar disperarea pauperilor bișnițari din Republica Moldova era tipică și pentru anii 80-90 ai autohtonilor din Republica România. (Apropo, ridicolul inhalării de alcool prin găvanele ochilor apare și-ntr-un clasic de cauboi american, drept bravadă a lui Kirk Douglas, însă abia la moldovenii de-acum devenind artă indubitabilă și metodă narată clar.)
În Pisica albă/neagră… fresca era doar una de zenit sociologic, de „carne și oase” însemnând dramatizare/expunere a socialului în realul ei cel mai naturalist cu putință. Însă genialul Cerule este o scenarizare de excelență antropologică, în cele din urmă (sau mai ales) umanistă. Deoarece subliniază la extrem larga paletă și întrepătrundere dintre normalitatea și psihopatologia vieții religioase – religiozități nu atât de pretutindeni, ci mai ales de accent sau specific pravoslavnic. Practic, dacă-ar fi știut mai multă psihologie avansată și ar fi avut mai multă libertate de spirit, și românii, grecii sau bulgarii (+alte zeci de mii de intelectuali culți din toate celelalte țărișoare ortodoxe) ar fi putut face ceva similar, aproximativ la fel de pregnant. Dar cum, dincolo de ignoranță în problema religiozității văzute secular și științific, atât refularea autoimpusă cât și teroarea ideologiilor politice și ale dogmatismul religios au interzis cu complicitate asemenea scenarizări sincere, iată că doar printre sârbi a apărut o asemenea scânteie, capacitate, cauză.
În După dealuri (românescul din 2012), totul se reduce la „documentarea” (filmografic artistică, totuși documentară) a unui accident fatal din interiorul unei mănăstiri. Nici Biserica Ortodoxă, nici monahismul, nici credincioșia în sine nu sunt deloc „afectate”, drama fiind mai puțin psihologică și mai mult socio-penală, așadar rămânând majoritarmente de un prozaism comun. Un pas în urma serafimilor (tot românesc, 2017), iar face ceva tip documentar: inocență și corupție, bună intenție și derapaj autoritarist într-un punctual seminar teologic. Iar macedoneanul Dumnezeu există și numele lui e Petrunija (cu tânăra femeie care se afundă competitiv în apa Bobotezei, găsind crucea aruncată de preot, iar pentru asta e ostracizată de întreaga comunitate masculină și agresiv-patriarhală, disprețuită fiind atât pentru sexul ei cât și pentru neatractivitatea trupului propriu), este iarăși mai puțin despre religie/religiozitate, cât despre misoginism, impoziție și discriminare. Toate acestea sunt creații sociologice, filme civice, preapuțin revelatoare pentru psihologia profundă.
Și Cerule (!) are destulă etnografie în el, neratând socialul cel mai amplu (extremitățile mai ales), dar acestea devin mărunte ca valoare sau importanță. În ciuda riscului de a fi luată drept fantastică și fantasmagorică, poate utopică, tocmai religiozitatea (bine ajutată de muzica filmului!), expusă cu atentă observație (și știință implicită), este esențialul. Căci el revine la tezele maniheismului revelat și ale târziului bogomilism (sau pur și simplu reușește intuitiv-„inspirat” să cadă consistent asupra lor), cele care vedeau egalitatea competitivă a prezenței, în sufletul uman individual, a binelui și răului, a dracului și dumnezeului. De unde și lejeritatea dinamicilor celor mai spectaculoase, potențialitatea croșetărilor și devenirilor celor două forțe în nuanțe și instanțe mai mult sau mai puțin determinate și liber alese, realități ce vor fi urmat să influențeze profund straturile creștinătății orientale. O dimensiune astăzi ocultată de doctrinele oficiale și de dogmatismele discursive teologale, însă cu rezonanțe abisal-transistorice, surprinse, aplicate și ilustrate generos în film.
>> Psihanaliza si literatura: Emma Bovary – portret psihanalitic
Iată de ce zic că „pasul” Cerului face un salt gigant pentru filmografia regională, deoarece încorporează perfect orice ține de realismul civic (sărăcie lucie și superstiție religioasă până la aberație, foamea cea mai banală și opulența cea mai ingrată, disperare justificată și parvenire fără scrupule, criminalitatea grotescă și inocența angelică), conducând trama scenariului spre extremele unor fantasme ținând de culmile miraculosului religios, de evoluții sau metamorfoze surprinzătoare/imprevizibile/incredibile. În plus, înafară de aureola care apare brusc și nu se mai dezlipește de creștetul personajului principal nimic altceva nu e aici de „efect special”, nimic de „inteligență” tehnicistă sau artificială (deci absolut nimic holiudian aici), totuși reușind să-ți blocheze și împingă mințile chiar spre unde nu te-ai aștepta. Un film de creativitate fără introduceri sau preveniri, fără avanpremiere, fără precursori. Și spune cu zâmbet pe buze cât de ubicuă e relativizarea și ambiguul, cât de ușor se poate aluneca spre (celelalte) extreme, cât de creativ este răul, cât de nelimitată e coruptibilitatea oricărui bine sau binișor.
[Epilog sau Appendix (mai mult sau mai puțin independent/paralel). Oare când Dumnezeu va apărea și-n universul pravoslavnic un psihanalist vero? Nu ateu limpede sau discret (ca Freud și mai toți ceilalți), nu rebel libertin, hibridizat și amalgamat (ca Žižek); nici catolic ferm precum R. Girard (& Co), nici reformat lax ca C.G. Jung (+ epigonii profesionali, terapeuții niueigi, clinicienii spiritualiști, pastorii doctorali). Ci ortodox-ortodox (adică personal asumat & oficial agreat). Mă tem că… e cam greu. Dar lansez provocarea nu fiindc-ar reprezenta vreo oarecare mare brânză de necesitate națională și globală. Nicidecum, ci doar sau măcar de amorul artei diversității/diversificării. Căci oricum, atunci când va fi (de fi-va) să fie, o rara avis ori himeră de-acest tip va scandaliza pe plan politizat-intern, dar va stârni valuri admirative pe plan liber-extern, dovedind modernitatea și emanciparea reală a României. Ori a Serbiei, Bulgariei, Muntenegrului, Kosovoului, Macedoniei, Greciei. Din partea dragii de Rusii chiar trebuind să lăsăm orice speranță pe mâna dracului. Acum, recăzuți psihomental în vremea lui Ivan cel Groaznic, după ce nebunia războiului se va încheia rușii se vor trezi clinic cel mult în secolul depresivului și delirantului Gogol, în secolul catacombelor pline de vini sadice și extaze masochiste epicizate de capul lui Dostoievski.]