În Finlandia e vorba de drama celor care tot ce au mai puternic în subconștient, tot ce le determină sensibilitatea și subiectivitatea, se numește labilitate sau indefinire de gen, feminitate damnată în trup sexual-masculin, refuz dramatic al biologismului genital, decizie dureroasă și păguboasă a acceptării identitarului transgendărist (care nicidecum nu e numai și numai erotic, necum o hipersensibilitate nevrotică destabilizantă în și prin ea însăși).

Suntem într-una din comunitățile etnice de tip maya, din spectaculosul de policromatic stat Oaxaca. (Nume în care inclusiv geneticul/genericul ix e de fapt haș, căci și literele-s niște făpturi convenționale, acoperind trup de fonetisme virtual diverse, iar transliterările cunosc și ele transgresiuni semantice, valorice și calitative.) Și-n care câțiva bărbați ce se resimt, reacționează și se îmbracă precum femeile, acceptând stigmatul, marginalizarea, batjocura și-nvinețirile macioiste, se numesc în substantiv comun mușa. Trăiesc făcând artizanat vivant, croitorie tradițională. Unul/una un pic mai înaintată în vârstă, lider sau sfetnic al tuturor, este tezaur de înțelepciune, totodată și sclava adorării irațional-fantasmatice a unui finlandez. Vis utopic și compensator, sens în care filmul aduce foarte scurte fragmente cu peisajul păduratic și înzăpezit al țării celor 1 000 (de fapt 4 000) de lacuri și-o mie (precis mult peste mie) de insule. O mușă ceva mai tânără detestă dependența față de bărbați, își respinge admiratorul (genul și sexul său necăutând obiecte umane, transferuri sentimental-erotice, contabilizând doar pe eroismul împăcării cu sine, al emancipării de sine). Însă din devotament întreține fantasma îndrăgostirii tutorelui sau maestrului ei scriind, în locul și-n numele finlandezului, ba chiar și cu falsă ștampilă poștală, scrisori mai degrabă poetice către respectiva șefă a grupului de mușe locale. În feluri diverse, ambele personaje curcubeice suferă. Oarecum nefiind mai puțin cumplită drama senioarei față de cea victimizantă, filial-paternă și bestial-violentă, a mai-tinerei.

Cele două au obiceiul de a se confesa, ruga și plânge la zidul ferm al unui munte marmorean. Confesiune, rugăciune, plâns și cântec care înseamnă unul și-același lucru, căci se manifestă într-una și aceeași formă (pe cât de dramatică și neteatrală, pe-atât de tipică și autentică spiritualității indigene; căci o poți vedea chiar și-n biserici, dar mai ales în cimitire și pe monticulele aducerii de ofrande și trimiterii de mesaje spre spirite). În ziua în care mușa senioară își dă seama că finlandezul ei niciodată nu va reveni ca s-o ia cu sine în țara pădurilor de vis, a zăpezilor și-a răcorii, fiindcă frumoasele scrisori erau scrise/trimise chiar din preajma sa, de către propria prietenă, protejată și confidentă, ea plânge-cântă în dreptul peretelui muntos, iar acesta se crapă. Acasă se machiază ceremonial, îmbracă hainele de sărbătoare, își pune coroana dantelată a miresei în jurul capului, se-ntinde în pat, iar al doilea val seismic o nuntește în moarte.

Între timp în poveste se intercalase destinul unei modiste tinere și triviale (adică „perfect normale”, fiindcă e tipică metropolelor moderne ale Spaniei și ale oricărui turism internațional disimulat și focusat pe profituri). Trimisă în satul mayaș de către o mare firmă ca să fure minunatele modele și tehnici cu care se țes și ornează acolo ii, fuste, bete, fote, pălării, tânăra va cădea în mirajul acestei lumi de magii, în care comercialismul e zero, iar afectul și drama emoțiilor, senzațiilor, sentimentelor este totul. Scopul sejurului și-al misiei sale devin aberante, absurde, drept pentru care, câutând printre morții cutremurului și găsind probabil un trup femeiesc neidentificabil îi sustrage actul, îi pune în loc propriul ei pașaport, ca și aparatul de fotografiat prin care era deja cunoscută în comunitatea relativ mică. Poate părea că această evaziune e lipită-n contextul antropologiei satului ca un detaliu sau adagiu supranumerar, neorganic, deoarece turista avea cu una dintre mușele tranny doar o prietenie asexuată, altminteri generoasă, o relație de încredere și rezonanță sensibilă. Dar chiar și așa, chiar dacă mobilul asumării unei identități false și-al abandonării celei anterioare e puțin facil (totuși, în Spania delegarea ei profesională era un eșec ce putea fi interpretat drept fraudă, putându-i aduce pedepse, nu doar concediere), decizia și gestul tot merită văzut drept convertire, drept altă formă de integrare în vulnerabilitate, într-o dramă umană mai profundă. Astfel, acolo departe, între descendenții mayașilor (nu negreșit „liberi”, dar mult mai apropiați de autenticități omenești), se adeverește că fudulele noastre „valori europene” și-au subțiat din umanitate, că-n lumile tropicelor nu afli simplități primitive, ci subtilități complicate, nu decorativism, ci complexitate, nu exotisme frivole și lubricități orgiastice libidinoase, ci umanități și sublimări surprinzător de subtile, accentuate.

Așadar, greul și grosul și chiar pitorescul filmului stau în expunerea acestui suflet complex, îmbibat de suferință, al celor care ies din norme/tipare, pe care unii semeni îi disprețuiesc în chip public și social cu toate că-n taina unor intimități uneori li se par temerari, fascinanți. Prin foarte multă muzică și culoare, filmul e un poem mare, rar. Delicat, decent, plin de emoție neadăugată voit sau nesuprapusă silit, o autentică mărturisire de adevăr sub jurământul iubirii și așteptărilor/fantazărilor sincere. Astfel capabil să facă de rușine pe cei care, lăudându-se că iubesc sau că știu ce-i dragostea, nu pricep, ci hulesc pe cei ce iubesc altfel. De fapt, respectivii marginali și minoritari nu iubesc altfel. Doar se chinuie mult mai mult și cam întotdeauna semnează drame incomunicabile sau intraductibile, date tăcerii.

Fericirea n-are nevoie de respect, încurajare, protecții. Egoistă fiind, și chiar de-i pasageră și fragilă, își vede singură de exuberanța și consumul ei. Însă să nu te pui în pielea celui care suferă egalizează cu-a nu fi om.

Citiţi şi Supraeu de homofob

Interludiu (nu informativ-științific, ci asumat)

E pomenită astăzi, mereu-mereu, empatia. De parcă toată lumea ar ști ce-i aia. De parcă să se definească sau să se explice termenul însemnă mult mai mult ca nimic. (E lege: cu cât o definiție și-o explicație sunt mai deștepte intelectual, cu-atât se lovesc de un nod retractil-refuzabil, „omul natural” admițând doar impactul irațional-afectiv. Adulții „normali” nu pricep idei, aminte luând doar la senzații). Pentru idei și interpretări culte oricine poate gugăli ori dexonlainiza iute, aflând nenumărate definiții și contextualizări propoziționale/ locuționale, nu așa ceva ducând la reală înțelegere și nicidecum asigurând vreo asumare/ internalizare personală. Oameni fiind, numai cunoașterea emotivă, cea bazată pe orice fel de scânteie sau tremolo subiectiv, intim, irațional poate face legătură între termeni/cuvinte și înțelegere autentică, posesiune de sens. Așadar, ca să înțelegi ce înseamnă empatic trebuie să trăiești deja empatia, să o fi experimentat ori să-ți fi devenit deja familiară. Ori să fi cunoscut apropiați suferinzi, să te fi lovit/afectat suferința lor, să fi suferit tu însuți. Dacă nu cumva ești un autist imperturbabil/iremediabil sau un narcisist irecuperabil/draconic, încât să fi considerat întotdeauna că alții-s vinovați de toate relele tale și că toți ceilalți n-au altă datorie decât să-ți stea ție la dispoziție și să te rezolve oricând, atunci te pot ajuta și propriile suferințe. Drept urmare, cunoscând suferința, te pui în pielea celor (ideal, a tuturor celor) care suferă, automat resimțind milă/compasiune (adică o formă de iubire), imediat luându-le apărarea. Adică mai întâi cauți să îi ajuți ori salvezi cum/cu ce poți (nu mai întâi să pedepsești pe vinovați, nu jinduind să vezi suferința vrednicilor de pedeapsă.

Oricât ai fi de narcisist, oricât de sfânt te crezi ori doar te dai (ca și oricât de bovinard ai putea fi), nu-ți poți permite să calci cu bocancul moralizărilor, al urilor urâcioase și al stigmatizării peste suferințele altora, nu poți să nu faci un pas înapoi și măcar să-ți ții gura. Finlandia e unul dintre filmele care te pot ajuta. Îți insinuează imparabil ceva empatie, așadar te face automat mai deștept, mai bun, mai om. Căci o face fără nicio perorație educativă despre/pentru înțelegerea (rațională) a transgendărismului, doar făcându-și treaba pentru care a fost conceput teatrul de la orice-nceputuri. Anume de-a insinua empatie și umanitate pe calea ilustrării suferinței în chip sensibil, dramatic. Nicidecum inventând, scornind dincolo de real, ci chiar punându-l pe acesta-n fața ochilor inimii.

Poponar = Pierzător (Narcisismul falic ca apărare): Fragmente

Şi o întâmplare banală

Am pornit de la filmul mexican Finlandia, povestindu-l oarecum, dar mai degrabă m-am adresat non-homofobilor, adică echilibraților și normalilor care, vâzând filmul și citind modestele înțelesuri s-ar putea antrena pe ei înșiși în dificilul efort de lămurire, înmuiere sau împăcare a sufletului plin de încrâncenare, rigiditate și agresivitate al purtătorilor de fobii interspecimentale și interumane. În final aș încerca oarecum să mă adresez chiar acestora din urmă (în ciuda improbabilității de a citi ceva care nu le cântă-n strună), încercând aproximarea unei informații ce ține mai mult de neuroștiințe. Căci ce nu știu vajnicii fobici este că-n creierul uman există o părticică numită arheocortex (amigdală, hipocamp, vulgar numitul „creierul reptilian” sau instinctualitatea primară) și un gigantic neocortex (din care o părticică e sălașul activităților raționale, a gândirii, judecății, selecțiilor și deciziilor, adică a tot ce-i psihic discernabil și relativ controlabil). Schiță simplificată – va deveni mai clară sau utilă după ce povestesc un fleac de experiență personală.

Calabalâcul expunerii mele-n natura sovajă ocupă 4 metri pătrați între, pe dreapta, un spațiu dominat de buiuieni scurte, smârc, tufe, pe dreapta de ierbuța, frunzișul și umbra a 3 trunchiuri de plopi îmbrățișați. Ca atare blochez traversarea unor insecte, târâtoare, broaște, rozătoare. Un șarpe matur, posesor așadar doar de micul bulb al „creierului reptilian”, gândind și acționând doar „din instinct”, dorește să traverseze spațiul cel ocupat. O face o vreme pe nesimțite, însă la mijlocul traversării, văzând că urmează frunze uscate și probabil va fâșâi, făcându-se-auzit, se oprește. Mi-a traversat cu trupul găurile ambelor sandale, așadar mi le-a ocupat, dar nicidecum nu se oprește din curiozitate, așa ceva doar șerpii tineri de tot mai făcând (până acolo că de ești calm și lent te lasă să-i mângâi). Adulții se feresc, dispar, doar dacă-s încolțiți încolăcindu-se, luând poziția detentei de atac, ridicând capul, sâsâind furios. Acesta s-a oprit fiindcă vrea să evite orice risc. Nu-i convine un atac pe la spate în timp ce se deplasează, deci vrea o asigurare, pașaportul de liber. Știe că nu l-am observat, vede că stau aplecat peste cărți sau hârtii, dar se gândește că poate fi o cursă, o pândă vicleană, așa că mai bine să verifice dacă-i sunt sau nu dușman. În loc să-ncerce să-și continue drumul la fel de neobservat ca pân-atunci (alte vietăți precis așa vor fi făcut, căci practic de multă vreme sportul profitării de locul acela superb și sălbatic), începe să hâsâie. Să mă atenționeze, să mă oblige să-l văd. Nicidecum nu-n semn de atac, ci doar de atenționare: sunt aici, vreau să trec, mă lași în pace sau vrei bătaie? Chemat deci, mă întorc și-l observ, mă foiesc foarte lent, îmi caut și iau telefonul, stă cuminte să-l pozez și filmez, iar când mi-am făcut plăcerea și mă întind la loc, cu mâinile și capul depărtate de animal, el își reia și continuă lent, tacticos, propriul drum. În capul bestiolei s-au succedat procese de gândire pură, gesturi trădând judecată, opțiune, decizie, anticipări, acte. Și toate doar cu firul neural atât de subțire și cu gămălia de propriu nucleu amigdalian.

Exact așa și doar atât putem face și noi, atâta timp cât nu utilizăm neurocortexul. Exact la această suprimare de neurocortex se reduc și homofobii, așadar renegând mii de ani de antrenament avansat, cel ținând de judecata critică și dialectică, de rațiunea cinstită, de cântărirea etică, de opțiunea superior-omenoasă. Căci procesarea instinctuală împarte automat nesimilarul și Diferitul (specimental) în dușman, ori atacându-l, ori evitându-l prin fuga anticipată a fricii pur și simple. Însă neocortexul, informat prin experiență, dar mai ales prin învățare, cultură și religii, știe ce-i negocierea, cooperarea, împărtășirea, toleranța, empatia, simpatia, împăcarea, iertarea, iubirea. Prin termenii și povețele sale el poate alunga spaima, furia, repulsia și ura care derivă din nepriceperea, antipatizarea și neadmiterea spontană a celui diferit, poate aduce frăție acolo unde față cu subdezvoltarea neuronală a animalelor domnește „legea junglei” și-a morții-n orice clipă a vieții oricum scurte. „Există zei” chiar și-n arheocreierul mai mult decât minuscul al insectelor mărunte, de complexitatea „inconștientei” cognitivități a șarpelui deja v-am convins, pricepând astfel că există conștiență și conștiință chiar și fără de o verbalizare ca aceea pe care-am transferat-o și tălmăcit-o adineaori pentru voi. Nu-i logic un slogan precum „hai să fim oameni, măcat atât cât șerpii”? Și să ne vedem fiecare de treabă… după ce de-adevăratelea ne-nțelegem.