Alexandru și Andra sunt doi psihoterapeuți care încearcă să-și vindece rănile mai vechi (abandon parental) sau mai proaspete (despărțirea de foștii iubiți). O viață regăsită. Roman de dezvoltare personală povestește transformările lor interioare, dar și înfiriparea unei relații de iubire între cei doi. Prezentăm mai jos secvența în care cei doi protagoniști se întâlnesc la un seminar de formare susținut de un specialist venit din străinătate (Serge). Ineditul roman O viață regăsită este semnat de psihanalistul și formatorul Corneliu Irimia, președintele Asociației de Consiliere și Psihoterapie Psihanalitică din București, lector universitar și doctor în psihopatologie al Universității Paris 7 – şi va apărea în luna decembrie la Editura Trei.
Tocmai mimam participarea la un seminar de psihoterapie, când Serge ne aduce foile de hârtie cu tema pe care trebuie să o abordăm. El repară ceva din relația dintre cei trei membri ai grupului nostru, anunțându-ne că Alexandru va juca rolul unui psihoterapeut, eu voi fi clientă, iar Otilia va fi observatorul. Avem o oră și jumătate. Alexandru își îndreaptă scaunul către mine și vine mai aproape ca să ne putem auzi mai bine în vacarmul făcut de ceilalți colegi așezați în triade.
Poate pentru că nu este vorba de începutul unei ședințe de psihoterapie adevărate, el își permite să fie invaziv:
— Poți alege o temă din viața ta recentă despre care să vorbim? O temă importantă pentru tine?
Mă trezesc că mă arunc în gol și îi spun:
— Prietenul meu s-a îndrăgostit de o altă femeie.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
El se așează altfel pe scaun. Ca pentru a se pregăti pentru revelații dureroase. Îi sunt recunoscătoare pentru atitudinea cu care a primit imprudența răspunsului meu. Otilia este departe, am rămas doar noi doi. Asta am vrut? Să îi atrag atenția cu ceva plin de dramatism?
El urmărește foaia de instrucțiuni și îmi pune următoare întrebare:
— Dacă te centrezi pe tine însăți, cum se simte asta în corp?
— Simt o mare încordare în umeri, în zona gâtului, respirația mea este accelerată (și am continuat în gând: am gura amară, o gură care nu mai râde, mă simt golită de bogăția mea interioară, m-am retras din lume).
— Cum o poți vizualiza pe cea care se simte părăsită? Dacă ar fi să o vezi ca o persoană în fața ta?
— Interesantă întrebare. Apare ca un fel de fantomă furioasă, transparentă, puțin gri. („Trădarea acelui bărbat rău m-a scos din lumea celor vii!”, mi-am spus doar mie, dar cred că a înțeles asta și Alexandru).
— Ce crezi că simte Fantoma asta? Care sunt emoțiile ei cu care poți intra în contact?
— O văd în fața ochilor minții. Este foarte tristă, incapabilă de a repara ceva din trecut, este lovită în orgoliul ei, în stima ei de sine. (Și eram supărată pe Dumnezeu, pe destin, că a putut permite un astfel de lucru.)
— Cum arată locul în care o vezi? Este situat departe de tine?
— Este în fața mea, aproape. Văd un fel de peșteră, o grotă rece, friguroasă. Fantoma este acolo, într-o atmosferă mucegăită. Exilata fantomatică din grotă, îi spun râzând forțat. (De ce mă autoironizez?)
Privirea lui mă susține cu totul. Nu intră în jocul meu de autoironizare. Se conectează cu suferința mea și nu cu încercarea mea de bagatelizare. Îmi este o rușine cumplită de revelațiile mele, dar amintirea a ce a spus el în public ieri mă face să vreau să îi fiu egală în cantitatea și profunzimea dezvăluirilor. Vreau ca el să mă considere egala lui la competiția: cine trece mai intens și cu cât mai puține efecte secundare peste anii de rușine patologică.
Imaginea asta internă, Fantoma, nu pare legată totuși de faptul de a fi părăsită de ultimul meu iubit (de fapt nu el vrea să mă părăsească, ci eu pe el):
— Fantoma spune că mama mea a aruncat-o acolo, prin plecarea ei ocazionată de existența mai multor amanți. (Aceasta este imaginea a ce a simțit fetița care eram pe atunci? În acele zile și luni și ani goliți de prezența mamei adoptive, plini de ne-iubirea ei pe care mi-o tot imaginam, încercând să găsesc o explicație a relației ei cu numeroșii ei amanți. Da, mama a scos, atunci, viața din mine.)
— Ce vârstă aveai când a plecat mama ta de lângă tine?
— 12 ani.
— Ce mai spune Fantoma?
— Este o Fantomă. Și este Cea Trădată. Dacă mama m-a aruncat acolo, ea trebuia să vină să mă scoată. Dar nu a făcut-o niciodată! Abandonul ei m-a făcut să mă separ de oameni, să mă uit la ei ca la niște persoane favorizate, care au o familie completă și care mă disprețuiesc pe mine, cea abandonată de propria mamă prea libertină. (Nu îi spun că vorbim de fapt de mama mea adoptivă și că nu este mama mea adevărată. Puțini oameni știu asta.)
Ochii mi se umplu de lacrimi. Mi-i șterg pe furiș, ca și cum mi-ar fi intrat ceva în ochi. Lui nu îi spun că mă consider o ființă fără nicio valoare dacă am fost aruncată cu atâta indiferență de propria mamă. Dar contactul cu această fetiță-Fantomă mă face să trăiesc, poate pentru prima dată, visceral, adevărat, durerea imensă de atunci.
— Ce simți față de această Fantomă creată cu ocazia îndrăgostirii mamei tale de alți bărbați?
Întrebarea asta ne ajută să rămânem centrați în sinele nostru actual, de adult, și să ne uităm cu ceva distanță la Fantoma asta.
Acest „noi” al lui îmi încălzește inima.
— Simt o mare compasiune, vreau să o liniștesc pe Fetița asta Trădată, să o eliberez de durerea asta (cumplită). Mă simt sora geamănă a Fantomei Trădate. Nu este o mare diferență între mine și ea. Ea este eu și eu sunt ea.
>> Din jale netraită se întrupează fantoma – despre cripta decriptată
Foto: Noah Buscher pe Unsplash