Căutătorul sau despre o călătorie spre Sinele autentic

Cum să explic că frica mea cea mai mare este legată exact de actul de a fi?

Și totuși nu există alt drum.

Clarice Lispector

Pentru mine, fundamental în psihanaliză este principiul că un analist își tratează pacientul — și tot ceea ce implică viața acestuia — într-un mod profund uman, într-un fel care respectă tot timpul demnitatea umană.

Thomas H. Ogden

Nu ca în scenografia filmului Inception, deși s-ar putea crea o semnificație și din această asociere, ci în sensul unei reverii care se propagă în altă reverie și într-altă reverie, în ape lăuntrice, în oglinzi reflectante de Sine, în căutarea celui mai profund și autentic sens, spre grăuntele acela de Sine incomunicabil despre care a scris D. W. Winnicott sau spre acel adevăr incognoscibil, acel O, întrucâtva mai presus de omenesc, descris de W. R. Bion.

Scris din perspectiva personajelor Alexandru și Andra (Animus și Anima), ca voci narative aflate pe scena unui demers introspectiv, terapeutic, de cunoaștere, regăsire, acceptare, vindecare, maturizare, relaționare cu sine și cu celălalt / ceilalți, cu inserții de monologuri interioare sau cu dialoguri imaginare, dar și cu inserții de fragmente epistolare sau de gânduri și trăiri prinse în pagini de jurnale, cu secvențe din terapii individuale / de grup sau din seminarii ficționate îndeajuns cât să redea cadrul de lucru din cele reale, precum și cu referințe la autori de literatură psihanalitică, de tehnică terapeutică, traumatologie, dar și la basme (Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte), mituri fondatoare (Oedip, Narcis, Edenul) – romanul O viață regăsită al lui Corneliu Irimia este caleidoscopic, multifațetat și multidimensional, așa cum este de altfel întreaga arhitectură a ființei umane: corp, suflet, psihic, minte, spirit, filiație generațională, în mediul cultural de apartenență.

>> Citiţi un fragment din romanul O viaţă regăsită de Corneliu Irimia

„Uneori, un singur rând scris este de ajuns ca să-ți salveze inima”, amintește Corneliu Irimia acest adevăr, prin cuvintele romancierei Clarice Lispector. Fiecare dintre personaje – aș îndrăzni să mărturisesc, fiecare dintre noi, în miezul ființei noastre – se definește prin felul unic în care își salvează inima, viața (trupească, psihică, emoțională, mintală, relațională), prin felul în care își poate (re)cunoaște idiomul personal, amprenta sa unică (vocea, stilul, natura indelebilă). Fiecare își are (sau nu) capacitatea de a transforma și dirija forțele destinului propriu (de a se diferenția de soartă, karma, fatalitate). Așa cum mărturisea psihanalistul Christopher Bollas, în cartea sa Forces of Destiny, vorbind despre diferențierea dintre soartă și destin:

O persoană care este marcată de soartă, care este în mod fundamental îngropată într-o lume interioară a sinelui și de reprezentări ale obiectului ce repetă la nesfârșit aceleași scenarii are foarte puțin sentimentul unui viitor care să fie cât de cât diferit de mediul intern pe care îl poartă cu ea. Sentimentul sorții este un sentiment de disperare, cum că tot cursul vieții persoanei este deja trasat. Sentimentul destinului, însă, este o stare diferită, când cineva simte că se mișcă într-o creștere a personalității, care conferă un sentiment de direcție și sens cursului vieții sale.

>> Mediul timpuriu şi construcţia Sinelui – influenţe şi esenţe necesare

Astfel pare că este și călătoria autorului, Corneliu Irimia, prin soarta și destinele personajelor sale, Alexandru și Andra, care trec de la soarta unor copii abandonați, cu răni narcisice timpurii, traume profunde emoționale, pierderi de sine și sentimente de nimicnicie, prin experiențe transformatoare profunde, fiecare reparcurgând părți / fragmente disociate, la rândul lor personificate, numite specific, cu amprentă unică,ajungând la propriul destin, prin faptul de a-și (re)descoperi sensul vieții, sensul lor ca ființe pe matca existenței, ca subiecți întregi și dirijând forțele destinului spre ceea ce urmează a împlini mai departe.

Este esențială alegerea unui personaj masculin și a unuia feminin, principii universale și umane fundamentale, precum și experiența de a se metamorfoza, transforma împreună, prin rezonanțele lor, prin comunicarea lor, inclusiv de la inconștient la inconștient, prin interacțiunile, dialogurile și mărturisirile în spațiul intersubiectiv al întâlnirilor, prin felul în care unul îl ajută pe celălalt să se (re)găsească pe sine. Alexandru, „cel uitat într-un colț al Universului”, „disperat”, „uitat de oameni”, „insomniac”, „o pasăre oarbă”, „invizibil”, „fidel nereușitelor”, „copilul Hăului” și „Preotul Tristeții / Închiderii / Neîndurării”, nu poate suporta pierderea Clarei (ne-Clar-itatea), nu poate face travaliul separărilor și al doliilor (după primul obiect, așa cum ni se dezvăluie pe parcurs). El transcrie într-un Jurnal al Casei Hăului suferința sa hăituitoare:

Dacă durerea este plantată atât de adânc în mine, oare nu pot găsi un loc și mai profund, și mai adânc unde durerea nu va putea ajunge? Să sap un hău, un canal subteran, departe de orice suferință. O să construiesc Casa Hăului în mine, casă care nu va putea fi bântuită de absența Clarei. O să o iau și pe ea cu mine! Sau mai bine mă duc complet singur! Nu mă pot hotărî. (p. 21)

Andra este „neînsemnata”, „închisa”, „intangibila”, „rătăcita”, „fragila”, „sărăcita”, „dezmoștenita” și „limitata”, „văduva veselă”, „Fantoma”, „Pomada”, „Apărătoarea” „Amazoana”, dar mai ales cea care se disprețuiește crunt pe sine, oscilând între aviditatea și spaima de celălalt:

Când din realitatea exterioară se apropie de mine un bărbatatrăgătoragresor potențial, eu, cea din interiorul închisorii, mă felicit pentru sistemul atât de reușit de fortificații. Dar un sistem de ziduri nu îl poate îmbrățișa pe cel pe care îl iubești, nu poate îmbrățișa viața. (p. 83)

Liantul (al treilea obiect) care triangulează, cel care creează scena exterioară / interioară pe care cei doi se-ntâlnesc și se arată unul altuia este personajul (patern) Serge Lavie (la vie – din fr., „viața” – să notăm alegerea neîntâmplătoare a autorului), renumit terapeut și scriitor. Și așa se îmbină, pe tot parcursul romanului, conturând regăsirea de sine și redescoperirea unei vieți „care merită trăită” (D. Winnicott) a celor doi A, oglindindu-se/ reflectându-se unul în / prin celălalt (Alexandru / Andra), în stilul inedit al lui Corneliu Irimia, prin ficționalul, scriitura psihanalitică, amprenta lucrului terapeutic, experiența cunoașterii de sine, a naturii umane, a preaomenescului chiar.

>> Heinz Kohut despre dezvoltarea Sinelui în relaţie cu mediul

Așa vedem, noi, cititorii, cum fiecare fragment de sine, fiecare personaj interior numit, uneori nenumit, unele personaje fiind încă abia vizibile, abia apărând sau altele prea-prezente, izbitoare, capătă o semnificație aparte și un rol unic în întregirea Sinelui. (Re)descoperim însemnătatea și importanța extraordinară a capacității empatice, a identificării empatice (desigur, în relația terapeutică, dar și în orice relaționare, într-un a fi împreună cu celălalt / ceilalți). Ascultăm cu toate simțurile și cotloanele persoanei noastre (inconștient / preconștient / conștient) vocea autorului, prin fiecare personaj și fir de poveste țesut spre a crea matrice de sensuri vitalizante, generatoare de Sine, și ne lăsăm mișcați, transformați, fiindcă autorul, Corneliu Irimia, reușește da capo al fine să creeze în cititor procesul propriei căutări și transformări interioare, așa cum ne amintește Thomas H. Ogden:

Cred că spre asta aspir eu. Să fiu capabil să creez într-o formă literară o experiență pe care cititorul să o trăiască împreună cu mine, ca scriitor, și să fie transformat prin asta. Pe asta pun eu accent, atât în terapie, în analiză, cât și în literatură, film, în orice formă de artă… (Reverie and Interpretation).

Explorările, căutările, interogațiile, tatonările autorului nu încetează, iar pleiada de întrebări („potrivite”) și de sensuri generative care emerge după fiecare pasaj / peisaj interior parcurs este de o profunzime și finețe impresionante:

Cum este posibil să avem o cunoaștere a vieții interioare a unei alte persoane, a sentimentelor și gândurilor, a apărărilor sale? Cum observăm și cum înțelegem subiectul și lumea sa internă (conștientă și inconștientă), scenariile sale fantasmatice în calitate de observatori empatici? Cum cunoaște psihoterapeutul lumea internă a pacientului său? Ce anume ar trebui să simtă terapeutul? Ceea ce pacientul resimte conștient? Suferința lui ascunsă? Partea clivată din sinele pacientului, cu care acesta se teme să intre în contact? Ceea ce pacientul nu ajunge să simbolizeze? Cum ar trebui utilizată empatia în sesiunile de terapie? Câtă proiecție din partea terapeutului presupune empatia? Empatia implică o gratificare a pacientului, simpatie, căldură (excesivă) din partea analistului? Este empatia, în sine, terapeutică? (pp. 149-150)

Așa cum bine cunoaștem, răspunsurile la întrebările ce ne privesc ca ființe umane, ca terapeuți / pacienți, scriitori / cititori, nu sunt niciodată exacte, nu sunt niciodată „de o precizie înspăimântătoare” (Virgil Mazilescu), dar cu certitudine pot fi teribil de înfricoșătoare, dureroase, răscolitoare, copleșitoare, năucitoare, dacă nu există un celălalt interior / exterior îndeajuns de bun care să ne sprijine în acest demers dificil și dureros, fiindcă, așa cum sublinia chiar Corneliu Irimia (prin personajul său feminin, Andra):

Durerea există și trebuie cărată, suportată, acceptată, nestrigată, nevăzută. Ca un organ, ca o excrescență care este a ta și nu poate fi operată. Te separă de oameni, te face aparte și de asta te retragi, ca să nu fie văzută cumva de oameni, care nu o văd oricum sau care ar fi reacționat întrun mod nepotrivit. Îți și micșorează capacitatea de a gândi, de a te bucura de viață. Îți ia viața, care înseamnă interacțiune totuși. (p. 159)

Am simțit, parcurgând adesea cu voce tare, ca la o lectură în fața unui public, pasaje din acest roman, cum personajele mele interioare capătă viață și intră în rezonanță cu lumea personajelor interne / ficționale descrise de autor. Am descoperit astfel cum Corneliu Irimia a lăsat, prin abilitatea sa de scriitor de psihanaliză îndeosebi, porțile lumii inconștiente deschise în text, dincolo de text, pentru ca un cititor (de psihanaliză sau nu) să-și poată deschide el însuși cât mai larg și sincer porțile inconștientului său, spre autocunoaștere și revelație de sine.

Voi încheia cu însăși mărturisirea emoționant de sinceră, deschisă, impactantă a lui Corneliu Irimia, un act de reverență al său față de toți cei care l-au învățat de-a lungul timpului și al experienței de viață și de psihanaliză:

Această carte se bazează pe adevărurile exprimate de pacienții mei despre viață, iubire, pierdere și moarte, precum și despre învățăturile pe care acestea ni le oferă. Personajele cărții sunt inspirate din lucrul cu pacienții mei, dar reprezintă un amalgam de istorii de viață ale mai multor oameni care au trecut prin traume psihologice și le-au putut depăși cu ajutorul psihoterapiei psihanalitice. Căutarea vindecării și căutarea de sine a femeii și a bărbatului din această carte nu sunt o prezentare a unor cazuri reale, ci o distilare a istoriilor de viață a celor cu care am lucrat și cărora le mulțumesc acum și în acest fel. (p. 349)

Remarcabile sunt, nu în cele din urmă, la Corneliu Irimia pasiunea și bucuria de a scrie și de a transmite; remarcabil de altfel este și acest libido scribendi, fără de care nici o scriitură bună nu ar fi posibilă.

>> Aparatul cunoaşterii de sine & alte aparate de Iacobuţ Sebastian

Foto: Cadre din filmul The Tree of Life de Terrence Malick (2011)