Când un film – așadar o viață, o biografie, un incident sau eroare de destin, o dramă – își zice Balaur (taman în anul de grație 2021), putem gândi c-avem de-a face cu o exagerare.
Drame sociale și familiale mari (poate și mai mari, mai îngrozitoare, teribile sau scandaloase) se petrec mai tot timpul, pretutindeni. Dar poate că termenul e alegoric, tocmai aducând în anecdoticul actual un legendar folcloric și-un imaginar popular cât mai cutremurător (trilăr sau gotik), pentru a sublinia profunzimile imprevizibile din dosul faptelor vizibile. Adică instanțele abisalului care pot oricând demantela și distruge certitudinile conștiinței lucide, mai exact ale culturii și religiilor, cele menite altminteri să stabilizeze lumea, să dea sens aparent rezonabil, alinare și oarece limpezime existenței.
Nu contează că regizorul Octav Chelaru a trebuit să afle o rețea internațională pentru a-și produce filmul Balaur. (Românii singuri prea ar fi fost pătimaș divizați ca să susțină o narațiune ce nu cântă-n struna tuturor corzilor măgulirii). Nu contează că scenariul regizorului a disecat și barocizat un eveniment real, de vâlvă ziaristică și sociologică maximală, devenind critic în mod indirect și moralizator în sens netrivial. Altul e punctul de vedere din care consider Balaur unul din cele mai bogate și oportune filme românești ale momentului. Bogat atât pentru domeniul „realismului civic” cât și pentru cel al psihologiei și psihoterapiei, al științelor și conștiințelor umaniste aplicate, confirmate sau infirmate. Și totodată oportun, fiindcă surprinde dilema religiozității contemporane (egal instituționale și trăite popular, egal fundamentaliste și laxiste), în contextul debusolărilor foarte actuale.
Aș zice că filmul Balaur se ridică cu doi pași deasupra peliculei Peste dealuri de Cristian Mungiu (care rămâne etnografie de-aproape pozitivism anecdotic, documentarea unei drame involuntare, necoborând adânc în psihologia care fundamentează respectiva dramă) și cu un pas deasupra bunului film Un pas în urma serafimilor (mai reliefată surprindere a contradicțiilor dintre buna intenție duhovnicească și incontrolabila adolescență hormonală), ambele atingând matur și deștept problema neonoratelor arierate ale ortodoxiei benigne și problema aridităților ortodoxist-maligne. Aș zice că filmul e despre – cum am și fost tentat inițial să intitulez textul prezent – avatarurile psihologice ale ortodoxiei. Trama tragică a Balaurului este surclasantă; cu-atât mai intens, sporit și complex cu cât psihologiile sunt atent explorate, multiplicate, înfățișate.
>> Eliberarea deţinuţilor politici în 1964
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
Balaurul românesc
La fel ca teogonia de origami și lampioane comerciale, proprii spiritualiștilor niueigi, la fel ca exaltatul populism propriu dogmaticei „gândiri pozitive”, orice speculație sau sofism teologic creștin pălește rău aici. Se disipă ca puful de păpădie, se fleșcăie și topește ca un castel de nisip. Deși nu întâlnim deloc clasicul discurs medieval (cel cu rai peste iad, îngeri + draci, vină și pedeapsă versus resemnare/ răsplată), singurul lucru tradițional și convențional ortodox fiind confesiunea, mărturisirea care înseamnă psihoterapie elementară, găsim în schimb ceva un pic mai modern, actual, și-anume psihologie propriu-zisă, îndesat aplicată.
Tot timpul, în filmul Balaur curg ca pe bandă rulantă discursurile impecabil articulate ale liturghiei, evangheliei, filocaliei, teologiei. Numai că, în paralel, în subsidiar și-n perfect contrapunct tot timpul se revarsă și realismul vieții (care aparține prin excelență psihologiei omenești), „discursul” ei întrupat. Cel propriu vieții lăuntrice, de aflat în psihologiile conflictuale și dramatice, disperate și iraționale, pulsionale și subconștiente, scandalizante și distrugătoare de orice speranțe, certitudini, proiecții poetico-religioase.
Pe scurt: Balaurul românesc spune povestea unei familii în care El (soțul/ bărbatul) e preot ortodox, Ea (soția/ femeie) e profă de religie. Așadar una dintre familiile de presupus a fi dintre cele mai exemplare în sens moral, civic, profesional, social. Filmul e lipsit de simboluri, însă plin de semne. Alergând pe-o potecă muntoasă, Femeia scoate de sub pietre o tabacheră ascunsă, pentru a trage un fum. Fum interzis atât din punct de vedere moral-profesional, cât și ecologic (tre’ să fii de nu tâmpit, frustrat și dependent ca să pufăi tabac ars chiar și-n gimnastica și aerul pur al pădurii). Dar gestul ne indică de la bun început c-avem de a face cu un om ca toți oamenii, dispus să-și exercite dreptul de-a fi irațional. Tabloul imediat următor arătându-ne-o pe domniță pe invers: vorbind elevilor „ca din Scripturi”, adică perfect elaborat și coerent despre cele sfinte.
La 20 de ani după liceu, orice om (femeie/ bărbat, nu contează) are una dintre primele „încercări” sau răscruci (de conștiință și comportament). După ce-i spune Bărbatului că ar interesa-o revederea foștilor colegi (o lume inevitabil pestriță, care ridicată, care decăzută social și moral), imediat urmează tabloul în care Femeia își pipăie corpul, constatându-i lenta și viitoarea decădere. Scenă de împărtășanie, cântare de strană, rugă (în biserică); urmată de scena aceleiași rugi comune în clasa de școală. Elevi și profă vorbesc despre reguli, alegere, libertatea iubirii, controlul omenesc. Respectiv, prin reguli, despre „datul de sens vieții” (cel major fiind, desigur, „Hristos”). Dialogul liber devine provocare, contrazicere inteligentă, ba chiar și-un preludiu de flirt. Sugestia lipsei de sens și a sinuciderii o sensibilizează pe profesoară, care va confunda vaga senzație de sprijin empatic, misionar și maternal cu aceea de risc și ego personal. Intenția pozitivă va deveni evaziune, alunecare, trădare, erotism și sex interzis. La care se va adăuga și o sinucidere juvenilă, proiectată drept vină și responsabilitate numai și numai a Femeii.
Familia-subiect este tradițional/ convențional ortodoxă, așadar bigotă, totodată confruntată cu libertatea gândirii, așadar cu-n picior în modernitatea inspirată „dinafară”, față-n față cu dogmatismul și liber-cugetarea. Bărbatul, trup și suflet al BOR-ului cel rigid, Femeia și adolescentul lor copil adeverindu-se de nu „luminați”, cel puțin atinși deja de îndoielile și dubitațiile cât se poate de firești și familiare omului liber, democrat, Occidentului.
Ca-n nici un alt film românesc, aici, în Balaur alternează scene de biserică/ liturghie și de clasă de școală contemporană cu o regularitate sau „obligație” care nici nu mai pare contrapunct succesiv, ci chiar polifonie suprapusă, simultană, de aproape consubstanțialitate. Stratificări care se combină, confruntă, confundă. Atât doar că (inteligentă dezvoltare), derularea narațiunii dezechilibrează, sparge și contrazice această concordanță și coeziune, destrămând armonia dogmelor și-a vorbelor frumoase și impecabile; naturalul „demonic” penetrând tot mai mult, devenind avalanșă, schimbând radical orice foaie. De la admirabila pasiune a femeii de a pătrunde-n măreția tainelor și-ale speculativității filoreligioase, treptata ei afundare-n „beznele” iraționalului și-ale degringoladelor senzorial-erotice îngroșându-se mai ceva ca-n drame antice. Sfânta ca de Evanghelie, de Patristică și Filocalie pe pâine, va deveni progresiv inclusiv vampă, bacantă, moral orgiastă. Chiar și-n societatea perfect laică a doamnelor de societate ea se preface, în vreme ce solitar sau în prezența elevului („fiu rătăcitor” în sens existențial și mental), realipindu-se de refulatul ei sine abisal. Fumatul e și mediu de dialog tot mai sincer, dialectic, deschis ispitei gândirii libere, totodată ocazionând primul sărut interzis, de tabu. Gura spune ce trebuie („să nu mai faci asta!”), dar e prea târziu. În tabloul spălării pe dinți, din cabina de baie, vedem cum nicidecum o purificare trupească sau sufletească se poate obține, ci din contră. Muzica, adică mentalul deja capturat de subconștient, este cea care o suspendă pe femeie. Și pogorând-o în respectivul sine o decupează, imediat alungând-o și însoțind-o în alergatul eschivant prin pădure.
Băiatul cel dilematic și problematic, adolescent efectiv eșuat, e în deriva ce-l determină să se agațe tocmai de vulnerabiliratea erotică a Femeii. El ar putea fi sfătuit/ ajutat/ împins să plece iarăși din țară. Femeia însă se crede puternică, mesianică, în stare să-și asume riscul încercării de-a salva respectivul „suflet pierdut”. Și va obține inversul. Un sex devastant, o alungare nemilostivă a băiatului care se îndrăgostise și recurgea la șantaj, sinuciderea lui pedepsitoare și teatrală, de față cu Femeia căzută și cu Bărbatu-i preot, așadar distrugerea a „tot și orice”.â
Bine dezvoltată prin practicarea dialecticii și hermeneuticii ocazionate de afundarea-n texte și didahii creștine, inteligența Femeii avansează nu doar în perorațiile și contorsiunile tipice privilegierii și preferențierii discursului religios. Cu deosebită inteligență Femeia avansează și pe calea ascunderii faptelor întâmplate, a construcțiilor, escaladărilor și încâlcirii-n minciuni.
Chiar și cumpărarea unei icoane care „nu e după canon”, propusă și-ncercată de către Femeie, îi arată îndreptarea și integrarea progresivă în laicul obscur și libertin. Urmând tertipurile, neputând evita cascada bârfelor și-a oprobiului public (în numele „sincerității” evident și implacabil dublate de plăcerea de-a-ți detesta și inferioriza semenul), toată lumea află de infidelitatea pedofilă a Femeii, toată lumea refugiindu-se în prefăcătorie, în falsul pudorii, al tăcerii cu glas bârfitor, judecata mentală și ura tacită, plus marginalizarea și curânda/ obligatoria ostracizare a vinovatei, activează întregul mental social.
Vedem aici părinți și socri care detestă libertatea și științele, insistă pentru seminarul teologic pentru „cel mic” (cu disciplina impusă și rezumarea la materii strict necesare, plus lipsa de toleranță și ignorarea iertării reale), creionând o frescă a socialului românesc cum mai civic-cinstit de-atât nu prea se-ntâmplă. Până la urmă, Balaur e un titlu corect, deși emfatic (de parcă nu peste tot există familii care decad, se distrug dinlăuntru, o iau razna dincolo de orice rațiuni, măsuri, jurăminte). Iar Dumnezeu e o narațiune foarte frumoasă, dar poate fi, precum țigara și-alte surogate sau evaziuni, reazăm de fum. E drept că echilibrele emoțional-mentale se rezolvă de multe ori prin narațiuni proprii credințelor religioase. Efectul lor are însă grade diverse de soliditate, iar pentru a le elimina fragilitatea, tranziența sau volatilitatea (o altă sursă de stres) credinciosul n-are decât să se izoleze constant în specifica bulă narativă (+ limbajul ei mai mult sau mai puțin bigot ori sectar). Această „singură” soluție aduce însă alte pericole, riscuri, clivaje, decăderi.
Revenind la Balaur. Un fapt domestic banal: criza vârstei de mijloc. (Cea „de regulă” sau într-o majoritate covârșitoare de cazuri urmată cel puțin de amantlâc sau măcar de aventuri sexuale, de nu chiar de frecventul divorț.) O tragedie familială aproape tipică. Totuși particulară și agravată de faptul că la mijloc se joacă toate cărțile, fragilitățile și naivitățile unei sincere credințe religioase. Se compromit radical și se distrug inconturnabil funcțiile sacerdotale. Peste care se-ntinde lespedea unui tânăr inadaptabil, decedat. Clamând/ dovedind că nu există familie impecabilă, după cum nici religia nu-i deloc ceva impecabil, garantat și infailibil garant.
