Tot despre balaurii psihismului, ai ortodoxiei și-ai psihoterapiei

Știam deja, fără cercetat prin statistici. Mai ales că asemenea aritmetici nici n-ar fi luat în cont bulucul sau coada interesului sporit al celor care, la a doua facultă fiind, nu vor fi concurat ca tinereii novici pe „locuri la stat”, banii lor lichizi făcând flexibil numărul locurilor. Detaliu ce face ca înscrierea să nu mai țină cont de capacități sau limite, preferându-se fie încărcarea profilor existenți cu clase mari ori chiar paralele, fie angajarea de lectori extra ori doar masteranzi și doctoranzi, plătiți ieftin „cu ora”. Cât despre motivația privată a acestui crescendo cu potențial profesional, mulți și-ar putea risca sinceritatea mărturisind că se atacă domeniul psihoterapiei cu nădejdea ascunsă a virtualilor pacienți de a-și rezolva propriile probleme sufletești; nu puțini alții pentru senzația de libertate și autoritate, de superioritate și putere (+ bani de mătase), pe care postura de atotștiutor intimist o conferă față-n față cu semenii și mai vulnerabili, dilematici.

Altminteri, în toate meseriile mapamondului există practicieni mai mult sau mai puțin chemați/ nechemați, inspirați/ improvizați, adesea deținând și fine/ viclene multipolarități (așadar mult dincolo de clasicul bi). E o nesecată polivalență-n noi toți/ toate, iar exercitarea și chiar profesionalizarea „din floare-n floare” devine chiar doctrină socială. Nu mă refer doar la reprofilații care intră-n domenii așazis uau! doar fiindcă s-au plictisit rău de ceea ce făceau contra naturii lor intime și neglijate, rafinate sau chiar ascuns artistice, dar mai ales căutătoare de valoare adăugată și importanță de sine. Cei care nu negreșit conștientizează „de la bun început” și ceva din demonia parvenirii egofile, a realizării unei poziții sociale de crescândă importanță/ prestigiu, pentru-nceput ajung doar să simtă că se usucă ori mucegăiesc în profesii rutiniere nesatisfăcătoare, sub șefi umilitori, exagerați și vulgari, recte șefe autoritariste și capricioase ori țoape. Iar când să aleagă și să schimbe macaze, sau măcar să dea curs instinctualei pulsiuni chitite pe escaladă și superiorizare de sine, în locul ignobilei politici (artă și meserie menită să conducă, să poruncească, să taie/ spânzure și să administreze puterea și în folosul juisant al autoritarismului propriu și-al buzunarului personal), realizează că există căi ceva mai nobile și mai puțin riscante. A ajuta în mod direct pe alții, a te băga adânc în sufletele mai mult sau mai puțin turmentate, a-ți vedea mușteriii ascultători/ submisivi (etc), înseamnă a face un bine din care extragi și tu plăcerea utilității, a forței de-ai „rezolva” pe semeni, cultivând automat și senzația superiorității, a împuternicirii de sine.

Chiar și de la doctorii alopați, strict anatomopatologici, dacă-i prinzi plictisiți, iar tu n-ai nimic grav, poți auzi uneori niște paranteze sugerând aspirații, hobiuri, interese sau chiar sfaturi în total paralel cu specializarea lor profesională. Precum cardioloaga care, constatând că angina mea pectorală era doar superficială și ireversibilă, m-a sfătuit să macin mărunt coji de ouă pentru a obține un calciu superior pentru întărit oase. Sfat băbesc, însemnând pierderi de vreme, ineficiență, iluzii (elimini produsul fix cum l-ai băgat). Sau ca „holisticul” (găsit cu recomandare, efectiv dus la ‘mnealui de către o cunoștință a sa), care deloc nu s-a urnit să-mi dibuie vreun metabolism disfuncțional sau superficial, însă pe-o hârtie cu antet de rețetă mi-a desenat tacticos figuri de exerciții fizice care pot spori masa musculară. Dar nu-s singurul care, cât de rar, totuși notabil, a plecat dintr-un cabinet amuzat de ideea și rezultatul definibil „unde dai și unde crapă”. Ca și cum ai ieși dintr-un aprozar în care-ai văzut chiloți de damă, dintr-o farmacie-n care ți s-a oferit prăjitură de casă, dintr-o cofetărie în care ți s-au recomandat cartofii prăjiți, dintr-o cafenea în care poți cumpăra ipsos și bormașină. Asta una la mână.

Alt fleac la mână fiind că în orice domenii și instituții există oareșce elite, vârfuri piramidale, unele dintre ele aplaudate ca atare și cunoscute/ recunoscute prin promovare intensă, devenind integrate și în ceea ce trece drept top cultural. În jurul lor însă se revarsă relativ masiva masă a nivelurilor foarte diverse de profesionalism, expertiză, performanță, succes moderat și prestigiu de gașcă. Această „masă critică” (adesea necritică) constituie cel mai direct și amplu contact cu mediul sociologic major, cu antropofizica populară, adică cu carnea și oasele majorității umane urbano-sătești. Și nici pe departe n-ajută să tot cităm și să recenzăm cărțile „numelor mari”, poate-poate respectivele idei, nume și cărți vor influența și „clasele de jos” (nu numai clamatele și idealizatele „clase de mijloc”) ale profesionalizărilor și profesionismelor majoritare. Trebuie văzut/ cercetat și acest „nivel popular”, ai căror reprezentanți nu publică volumașe sau articolașe, nu intră/ ies reflectorizant pe ecrane sau plasme, însă în social lucrează, lucrează, lucrează. Pentru nu puțini, oricât de multă popularizare a ideilor de top adeseori nu ajunge, ce-au învățat mai mult sau mai puțin serios cândva vor păstra și presta toată viața. Am impresia (ce n-aș da să fie greșită!, chiar dacă se bazează pe empirice observații, contacte directe, consemnări de reacții, relevări și mărturisiri nu puține) că medicinile sufletului încă beneficiază de mai puțină responsabilitate decât aceea pe care (fie și de frica malpraxisului accidental, de nu doar din pasiune), medici ai trupului (precum chirurgii) și-o asumă maximal.

Mai mult sau mai puțin întâmplător, pe parcursul anilor am întâlnit psihologi practicanți și terapeuți care-și declarau orientarea (strict/ ferm) ortodoxă. De la unul muncind într-un penitenciar mi s-a părut „normal”/ „justificat” (!) să fie bățos, nu doar fiindcă părea să dețină o credincioșie autentică (și-n plus mai avea în familie popi), dar și din cauza invidiei până la ură împotriva misionarismului și convertirilor pe care penticostalii le reușesc în toate închisorile. Am pus ghilimele ironice peste termenii de mai sus (ba chiar și exclamație) pentru a sublinia subiectivismul egofil și de clan, acela propriu poziției exprimate de respectivii doctori sociali, pentru care principii restrictive până la habotnice se combină lejer cu idiosincrazii, resentimente, discriminări, competiții și uri sociale propriuzise. Iar să vezi asemenea opțiuni, atitudini și vociferări din partea unor psihologi, terapeuți și clinicieni care profesează exclusiv în mediul laic, e și mai îngrijorător. Ei au salarii stabile și aproximativ fixe, măcar neavând cum suferi (?) de lipsa ori abandonul clienților, așadar competiția interconfesională n-ar trebui să-i afecteze. Dar ideea asta nu le e deloc consistentă, întrecută fiind de individuala apartenență și gelozie, loialitate și agresivă identificare intimă cu dogmaticul simplist, majoritar, solidar, protector. Pentru acest gen de profesioniști credința ortodoxă e grilă prin care toată știința, metoda și praxisul psiho e unul care n-are cum avea drept alfă și omegă decât așazisul „refugiu în Hristos”, în biserică, în post, rugăciune. Orice lumină neavând cum să nu treacă prin candela obrocului numit, în funebrele dulăpioare metalice din curtea bisericii, lumânărar.

Pentru a vedea cât de departe sau aproape de extremism pot ajunge, în câteva cazuri de universitari declarat creștin-ortodocși (și relativ tineri, nicidecum doar seniori!), am pus și câte-un sfert de-ntrebare, cu minim ton vocal, referitoare la psihanaliză. Cei maturi biografic chiar și numai printr-o propoziție simplă, dar dublată de scânteiere focoasă, superioară și autoritară-n priviri, trădau că n-auziseră nimic altceva decât că freudismul era ateu și scârbos, despre „teoria lor sexuală” reținând și generalizând o dizgrațioasă părere. Iar cei în floarea vârstei se lansau în mici deliruri denigratoare, dovedind nu doar fantezii ignorante și fabulatorii, ci și o țeapănă alimentare a atitudinilor lor de către orbul și agresivul testosteron. Bătrâni sau tineri, nici măcar un „Doamne miluiește” (pe psihanaliști), nici măcar un „iartă-i Doamne că nu știu ce fac” n-ar fi scăpat pe gură ori în gând vreunul dintre miruiții care confundă plinătatea de sine cu „furia sacră”. Dovedind că psihanaliza „merita” disprețul nu doar al comuniștilor marxiști și ceaușiști, ci că încă-l rețin vajnic și pristolnicele mentalului BOR.

La rându-le, în mod deosebit m-au amuzat și totodată îngrijorat doi psihopupi care se-ntindeau până la „clarviziune” și scanat aure (măcar scuzabil fiind că proveneau din secta bivolariană AUM, însă nu numai). Plus stimatele „doamne dr.” care se ridicaseră-ncet dinspre cele mai banale și anti-imaginative orientalisme (tip Sahaja Yoga/ Nirmala Devi și Sri Chinmoy, din nefericire singurele care-au prins și printre români, prima probabil din pricina trivialei sale simplicități, a 2a poate din cauza caracteristicii muzici acompaniatoare, când de World Music infantil, când de psihedelism pretins meditațional), acum practicând o știință psihologică și-o diagnoză de tip New Age. Ce să le mai atragi atenția că niueigiul merge (cât merge) doar în grupurile care se autoizolează-n „comune”, tocând un vocabular și-un orizont de gândire destul de strict și închis… Pe fundamentul naiv-exaltat și utopic al curentului respectiv își trag în titulatură și-n recomandare varii specializări mai mult sau mai puțin inventive (care dobândite onlain, care prin conferințe de-o zi-2ă-3 de ascultare și bifare în formulare, în urma cărora capătă diplomă de participare sau de atestare pe expertize numite pompos, lansate recent și relativ ieftin). Și ignorând cunoașterea fundamentelor clasic-istorice ale psihologiei, trec din praf sfertodoct direct la limbajul și filozofarea simplistă, mai mult sau mai puțin metaforică și concretizată comercial, proprie bioenergiilor și ceakrelor, cristalelor, uleiurilor esențiale și adjuvantelor șamanice, poate inclusiv a ritriturilor în India sau Peru, precis a vibrațiilor astrale și-a concatenărilor astrologice. Ce ianuar–februar–martie–april–mai–etc?… Se pare că Dumnezeul Tată/ Fiu/ Spirit Sfânt se concentrează suficient de revelator în zodiace.

Prin urmare, în consultul, consilierea și terapeutica psiho din România există nu numai o enormă nevoie de specialiști buni (poate chiar și de felceri, asistente, consultanți, sprijinitori/ suporteri și infirmiere sau „surori” psihoterapeute mai modeste). Există și o crescândă ofertă, carnavalesc de amatoristă și improvizată (deși patalamată relativ legal), din foști/ foste ingineri/ politehniste, educatoare de grădi sau contabile, care s-au reprofilat expediind o licență sau chiar masterat în psiho la fără frecvență sau „la distanță” (plus diplomuțe de specializare prelevate pe bani). Experți/ experte care sporovăie diluvian fix aceleași textuțe naive pe care le găsești printre reclame la parfum și hăinuțe în reviste glosy cu sfaturi de uelbiing. Și pe care chiar și numai dup-un dialog maxim 2ă te-ai teme să îi/ le recomanzi, fie și drept placebo, fie și doar ca amici sau vecini, darmite să-aștepți să priceapă profund și clar arcanele complexității psihismului semenilor reali și locali.

Mai pot oare fi clarificați și purificați balaurii „sufletului” contemporan cu ajutorul termenilor și opiniilor antice, reducționiste, metaforice ori dogmatice, pentru simplul fapt și pretenția că sunt „primordiale” și reprezintă „adevăruri eterne”? Chiar dacă-n filmele românești se vorbește ades despre religie, credință, ortodoxie, merită priceput că nu Religia reprezintă obiect și obiectiv capital sau final. E mai degrabă vorba despre suprapunerea sau amestecarea de paradigme mentale și culturale aparent multiple însă exagerat de înțepenite, despre îngustimea de minte și preferința față de simplități confortabil prefabricate. E vorba de ignoranța luată drept cunoaștere, opinie, certitudine, conștiință, apoi despre confuziile dintre vorbe logice și trăiri afective, reprimări și represiuni, pulsiuni inconștiente/ subconștiente substituite de idei, concepte, credințe. Și despre inabilitatea supraviețuirii onorabile între, pe de o parte balaurii naturii native, de cealaltă parte balaurii impunerilor sociomorale, ai sofismelor și religiozităților statice.

În loc de concluzii sau rezumat: o propunere

În filmul Balaur (discutat în episodul anterior al prezentului titlu), protagonista își declara preferința pentru icoanele mai puțin canonice, oarecum mai șterse sau vagi, creative, moderne. Cumpărând și făcând cadou o alta, mult mai convențională și tradiționalistă, în pofida considerațiilor proprii și doar pentru a nu-și supăra socrii, cei autocondamnați (însă trufași) la cel mai obtuz convenționalism și tradiționalism. Și parcă filmul, în ton cu majoritatea populațională din țara asta, îi ilustra Femeii prin acest detaliu (+ multe altele) drumul oarecum egal ales și predestinat înspre ilegalitatea și crima morală în care va sfârși. Dacă așa ceva vor fi-nțeles mulți dintre stimații noștri concetățeni (inclusiv dintre cei cu profesii mai mult sau mai puțin intelectuale, mai mult sau mai puțin liberale), și-anume că nu e bine (ci riscant) să nu rămâi tradiționalist, conservatorist și convenționalist precum strămoșii tăi, atunci permiteți-mi să mă arăt respectuos și față de aceste domnii ale lor, îngrijorătoare însă deloc minoritare, avansându-le o recomandare.

Cu stimă și considerație, propun psihologilor care se declară creștini să-l ia drept Patron Spiritual pe însuși Sfântul Gheorghe. Și facă/ dreagă ce pot ca să-i obțină hramul oficial (cu-atât mai mult cu cât niciodată nu le lipsesc iconițele din portofel sau poșetă, nici icoanele de pe biroul și pereții cabinetelor). Gheorghe/ George/ Gheorghios/ Jorge e singurul cavaler ce reține-n hipostazierea și haloul propriu întreaga fantasmă a luptei și supunerii inconștientului (individual/ colectiv) de către Cunoaștere, Revelație sau Lumină. Ilustrat plastic nu în apoteotica-i mucenicie și apocatastază, ci-n eroica țintuire a „demonismului” și „barbarismului” psihic, așadar făcând Opus Maximum de psihopedagogie, psihoterapie și psihiatrie, demn este Sf. Gheorghe să fie admirat și recomandat drept Primus Psihiatrus.

Cinstit și corect sau adevărat, majoritatea reprezentărilor artelor religioase arată sub sfântul ecvestru un balaur deloc distrus prin însulițare, ci doar țintuit, pus la pământ, așadar total controlat, altminteri cât se poate de viu și feroce, indestructibil. Însă totodată, din păcate, numeroase reprezentări uită să figureze și pe Prințesa cea cuminte sau cumințită; ortodocșii o ignoră mai mult ca frecvent, doar catolicii reținând-o ades. Interesant fiind că respectiva frumoasă nu pare speriată sau terorizată, uneori chiar păstrând lesa Balaurului într-o mânuță și atitudine de nu chiar tandră, cel puțin perfect împăcată. Relația dintre ea și balaur e cu totul alta: de nu fraternă și nicidecum geamănă, totuși decentă, complice, confidențială (poate de văzut măcar parțial în mitemul din Frumoasa și Bestia). Lanțul dintre dragon și tânără e spulberat doar de Ostașul care se interpune belicos, însă atât pân-atunci cât și pe mai departe domnița reprezintă Feminitatea-n persoană. Nicidecum Histeria principială (cea tratată-n ev mediu prin monasticism flagelant și arderi pe rug, în secolul 19 prin șoc electric și dușuri ghețoase, în 20 cu neuroleptice), ci dincontră. Calina coniță păstrează-n continuare și-n toate ilustrările deja atinsa suprafață sau aparență temperată a abisalului netulburat, a atavismului nefrustrat, a inconștientului netraumatizant. Evident o persoană ce-a avut (are sau va avea) parte de cea mai eficientă restaurare psihică, de psihoterapia etichetabilă țuț.

De regulă lumea privește și venerează doar atleticul cavaler biruitor de pe cal, ignorând atât miniaturala doamnă cât și pe bietul balaur învins/ dominat. Doar recentul film românesc numit Balaur (povestit deja) „face dreptate” extrem de importantului (deși neglijatului) psihism abisal, atrăgând atenția asupra complexității cu care trebuie să privim nu doar Femininul sau Anima din tot universul viului, ci și fragilitatea și potențialitatea catastrofică ce derivă din ignorarea subiacențelor conștiinței, a confuziilor minții pripite și translatoare, a ricoșeurilor conflictuale, a imprevizibililor balauri ce energizează și dinamizează afectivitatea, instinctualitatea, atavismele, inconștientul.

În fața Bisericii Anglicane din București o mică sculptură de bronz (autor: Virgil Scripcariu) e aburcată pe-o coloană, la rându-i suind din tipsia unei așa-numite Fântâni a maternității. (Titlu bun nu să inducă-n eroare, ci numai să satisfacă facil neinițiații.) Statuia răzbună sensul adânc al temei Sfântului Gheorghe, acesta din urmă fiind înfățișat doar drept pruncuț gol, suit chiar pe pântecul gravid al Femeii. Așadar îi este Femeii inferior nu doar volumetric ci mai ales simbolic, „plinătatea” respectivei mame prezente și viitoare sugerând valoarea de materie, masă, volum și origine a tot și toate. Femeia e muică de inși care generație de generație vor trebui să lupte ca să supună salutar tot ce-i inform și virtualmente malefic, tot ce-i ascuns și poate deveni amenințător pentru sănătatea, luciditatea, continuitatea și stabilitatea lumii.

Chiar dacă motivul în genere al reprezentării biruitorului Gheorghe e mult mai complex și, la rigoare, ar putea transcende schema freudiană, simplificând maximal voi spune totuși că dacă militărosul Sf. G este Supraeul disciplinar, forțos și autoritar, Balaurul e năvalnicul și incontrolabilul Sine, Femeia poate fi chiar Eul psihismului. Un Eu sau poate Ego actualizant, intermediar și pacificator, idealizat drept dirijor tacticos sau negociator și dresor elegant al civilității și civilizației, al didacticii gentil-nobile, al îndurărilor maternale, al iubirii virginale sau măcar cucernice. Ori să fie cumva Femeia chiar Sinele, dragonul Supraeul, iar ostașul Eul care rezolvă lucid și echilibrează celelalte două contrarii, pune la punct cu lancea ce-i de pus la punct, eliberează de chin, teroare și ignoranță ceea ce merită liberat?… Să-și definească fiecare, adlibitum, dinamica acestei simbolistici de minitarot. Cu-atât mai mult cu cât în numele creativității azi poți bate orice câmpi asociativi și poetici, contând mai puțin putința și viziunea, compostul compoziției personal-delirante putând trece inclusiv drept teorie, metodă și dogmă.

(Dar vai, iată cum comit și eu o injustețe nezicând nimic despre cal. Într-adevăr, ce e un cavaler militar, luptător, de-a cărui biruință nu ne-ndoim o clipă, ba o și umflăm cu orice epitete posibile, fără de supusul și curajosul său vehicul spartan? Drept e că animalul nu intră-n nicio triadă mai acătării, că n-am ajuns chiar așa fini la conștiință încât să ne năzărim și oarecare milă creștină ori stimă umanistă față de fauna pe care-o stăpânim și exploatăm fără scrupul. Păgânismele aveau un pic mai mult suflet față de bestii: de la seraficul inorog exaltând imaginarul copiilor până la totemizarea cabalinului partener în orice trudă și bătălie bărbătească, arhetipalul inconștientului colectiv a continuat să marcheze statornic calul. N-am să glosez aici nimic despre cal. Legiuni de mitologi și naratologi, care mai de care mai hermeneuți și semioticieni, uneori chiar sălbatic de asociativi, au defulat deja tone de griblură și umplutură telectuală referitoare la mitologia, basmica și legendaristica afectiv-totemică a cabalinului în fanteziile și religiozitățile lumii. Oricum, reamintesc că-n micuța statuie din centrul capitalei pruncuțul gheorghian nu-i pe niciun cal, ci săltat/ purtat pe burta gravidei mămici. Adică pe tainița supremei metamorfoze și transmutări, pe muntele minei sau miezului de athanor al miraculoasei, preasfintei și dumnezeieștii Vieți.)

Dragon/ drac/ balaur + cavaler ecvestru și erou sfânt + domniță (= instanțe ale inconștientului/ subconștienței, supraconștiinței și conștiinței, ale troicii inform/ diform–masculin–feminin, ale freudienilor Sine, Surpaeu, Eu), compun doar o schemă. Între termenii oricărei asemenea aproximative triade existând nenumărate contacte, confuzii, contaminări, variații. Însă cu o atare reprezentare plastică, icoană, sfânt, hram și patron în frunte și-n minte, psihologii habotnici vor face și ei psihanaliză. Una indirectă și implicită, fără să știe ori pur și simplu alegând să declare odată pentru totdeauna (precis nimeni nu le va interzice sau nu vor fi contraziși) că fac psihanaliză creștină. În fond și la urma urmei, dacă tot ne caracterizează goana disperat-nesătulă după netuorking și clienți, frenezia acumulării de specializări, calificări, atestate, titluri/ titulaturi/ intitulări, după siviuri cât 7 dosare cu șină și bizniscarduri pe care rândurile de autorecomandare dau pe dinafară, cu ce-ar strica încă 1 (printre 15) termeni fie și doar cu valoare de fundiță, inimioară, confetti sau tichiuță?

Epilog opțional

Că treaba cu patronajul cel mistic și sacru e serioasă și vero se poate constata și prin asumarea și tălmăcirea modernă a însuși Acatistului canonic, imnul care-l descrie proslăvitor pe marele Sf. Gheorghe. Text și cântare care nu doar îl supranumesc „purtător de biruință”, ci-l și înscăunează (ca atare fiind menit să intre vârtos în conștiința adâncă a credinciosului) drept arhetipicul și prototipicul Purtător de Biruință. (Și cine-i mai delicat, dificil și mai rar „biruitor” decât cel ce luptă cu înțepenirile și nenorocirile minții, decât psihologul mai mult sau mai puțin psihiatric?) Tot zicând literal și cântând cu glas imnic, liturgicul Acatist îl definește pe Gheorghe drept acela „prin care rătăcirea s-a stricat” (și care-i mai mare și mai rea rătăcire decât cea mintală? Iar „păgânismele” și „ereziile” asupra cărora-i proslăvit Gheorghe ca biruitor nu sunt, astăzi, chiar erorile cognitive și prejudecățile mentalitare în care-i născut/ crescut copilul și de care maturul greu se dezice?) „Materialnic și cu trup fiind” (așadar doctorul în carne și oase), „ca un nematerialnic și fără de trup te-ai nevoit” (medicii „sufletului” mai mult sau mai puțin afectiv/ emotiv, mental, neurologic sau neuro-cognitiv, se trudesc profesional mult mai mult cu cuvântul, imaterial/ „nematerialnic”, decât cu pastile). „Fire mai presus de fire” (adică obligatoriu mult mai inteligent decât pacienții/ clienții săi), „te-ai arătat materie mai presus de materie” (ușoară emfază sau metaforă, doctorii de-astăzi au și ei problemele lor, chiar având nevoie și ei de varii doctori; chiar dacă le pretindem să uite de sine și să se concentreze pe treaba pt care-s plătiți, sub toate materialitățile și materialismele striviți sunt și ei). „Înger întrupat” (o mică exagerare, de-ar fi s-o adresăm binefăcătorilor omenești, dar să ținem cont și de faptul că orice vindecat, din recunoștință, are dreptul să-și laude salvatorul și prin felicitări, complimente preamăgulitoare, cadouri sau bani pe măsura veniturilor și-a generozității bieților salvați). „Care covârșești pe cei muritori” (ei bine, aici nu-i nicio exagerare: terapeutul care șade frumos în fotoliu fiind în indiscutabilă poziție de superioritate față de cel întins lat pe canapea; medicul consultant și chirurgul palpând corpul sau băgându-și deștele-n el la modul propriu intimidează și domină bietul om culcat ca o victimă pe patul sau masa operatorie; vorbele doctorului sunt de autoritatea care-l transformă pe orice pacient într-un prunc ignorant și supus). Iar când îl numește pe Sfânt „lumescule om, mai presus de lume cu mintea”, asta iar e o definiție indiscutabil valabilă pentru orice doctori (treaba „cu mintea” indicând sau măcar pretinzând de partea psihologilor ceva mai multă educație, disciplină și sănătate mintală decât deține grosul poporului). Și repetind că prin respectivul „rătăcirea s-a stricat”, aici iar avem o sugestie consistentă la natura specializării imateriale a medicului „de suflet”.

Așadar, pentru-a rămâne în propria grădină, multe din stihurile condacelor și icoaselor ce compun Acatistul pot și merită a fi transferate în limbaj și-n imaginar psihologic modern. (Despre plăceri carnale și căderi în ispite: „împotriva îndulcirilor pământești”; „vederile minții avându-le curățite”, „tăietor de neghini” și de „rădăcini”, „îmbogățit cu inimă de fier” și „piept de diamant”, „prin dor dorul trupului ai biruit” și „văpaia prin văpaie ai stins-o”.) Opera poetico-muzicală poate fi mult scurtată (se prelungește mult evocând biografie, legendă, chinuri de martiraj, slăvire redundantă). Personal, aș reduce drastic refrenul „bucurie” sau măcar aș recomanda trecerea peste excesul repetării urării sale (adresate direct patronului Sfânt, indirect chiar terapeutului). Contemporanul ar putea sări peste „tânărule, veselule și preafrumosule” ș.a. expresii care pot sugera și trăda transfer afectiv, adică fixația un pic stânjenitoare a pacientului față de medic (știm bine că și neprofesionalul contratransfer se mai întâmplă). Deoarece, nu-i așa?, niciun psiholog nu tre să cadă-n ispita relaționării preapersonale cu al său pacient/ client. Detaliu care ne face să revenim asupra bucuriei (în contul Sfântului și implicit al urmașului său fidel), deoarece prin excesul evocării ei devine o inadecvată excitație lubrică. (Și Doamne-feri să mai dăm peste videoclipuri și instagrame cu psihopatii nefăcute făcute-n biserici.)

Și fiindcă în calitate de intelectuali egal critici și responsabili, crescuți științific și umanist (nu doar eclesial), ne păstrăm „lăsata de Dumnezeu” doză de detașare sceptică, inchizitivă și dubitativă, mai tăiem din Acatist și emfatica și encomiastica declamare utopică a definitivei ucideri de „Balaur”. Cum pomenisem deja, chiar și credincioșii pictori și sculptori nu se iau după un asemenea imn Acatist, ilustrând sub lăncierul Gheorghe nu un demon exterminat definitiv ci doar țintuit subțirel la pământ, pus la punctul smeririi, al unei domoliri și stăpâniri ce pot fi duse-n domesticire. Căci e treaba educației și formării asistate, ulterior a reeducării mature și-a auto-reformatării sistematice, care să inducă ordine luminoasă printre și peste inconștientele, conflictualele și iraționalele tensiuni psihice, să pună frâu pulsiunilor numite cândva păgânisme și barbarisme instinctuale, fiziologice, intelectuale și volitive, să infuzeze rezonabilitate „ereziilor” personale, eliminând cât mai multe confuzii și erori de cunoaștere/ înțelegere și viețuire.

Fotografii de Marin Marian-Bălaşa