A murit Ion Vianu. O viaţă pentru idei, curaj, psihiatrie şi psihanaliză

Pe Ion Vianu, ca şi alţii, l-am citit cu pasiune. Prima carte deschisă, scrisă de Ion Vianu împreună cu prietenul său de-o viaţă Matei Călinescu, a fost Amintiri în dialog: genul de carte pe care, cu un gest ce-mi aminteşte de copilărie şi adolescenţă, o citeşti pe sărite, pe nerăsuflate, până o citeşti pe toată. Urmat-au altele.

Mi l-a apropiat dintâi interesul său pentru psihanaliză. Mai târziu l-am cunoscut personal, cu un soi de incredulitate că se întâmplă. Am avut plăcerea, onoarea să îl invit să vorbească şi să ia parte la o întâlnire a Asociaţiei Interdisciplinare de Psihanaliză Aplicată AIPsA, încă din vremurile când cercul nostru abia se înfiinţase, la începutul anilor 2000. A vorbit, cu multă seriozitate şi aplicaţie, în picioare, îndărătul unui pupitru, despre denunţarea psihiatriei utilizate politic ca instrument de persecuţie, un angajament de-o viaţă (există o înregistrare cu expunerea, pe care încă sper să o recuperez). Într-alt rând, tot sub auspiciile AIPsA, am organizat o conferinţă despre Omul plat a lui Ion Vianu, care s-a bucurat de o largă şi vivace participare. Mai târziu – şi o rubrică săptămânală la Cafe Gradiva, „Din carnetele lui Ion Vianu”, pe care autorul a susţinut-o, cu o regularitate pe ceas, cale de câţiva ani.

Îl revăd cu diferite ocazii. Vorbind la Teatrul Naţional despre Carl Gustav Jung, un gânditor al răscrucilor. Supărându-se tare, dar conţinut, pe un spectator turbulent de la o întâlnire de psihanaliză de la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti CNDB, în care nimerisem cam din întâmplare ca moderator; pe spectator era enervat, dar şi pe mine, găsind că nu gestionasem bine cea izbucnire din sală. Îl văd adresându-mi pe un ton grav şi impetuos întrebări într-o psihodramă organizată în scop demonstrativ, undeva pe lângă fosta întreprindere ISPE din Floreasca. Şi, după toate aceste experienţe, după mulţi ani de zile, invitându-mă cu căldură în casa sa de pe lângă Piaţa Dorobanţi, ca să ne cunoaştem mai bine.

Îmi rămân în minte şi în suflet inconfundabila-i curtoazie, discreţia înnăscută, firescul şi simplitatea directă. Intelectul atletic, de forţă, limpezime şi elegantă expresie. Tăcerile sale vigile şi pe gânduri. Cultura asimilată, pe cât de amplă, pe atât de personal reflectată. Ion Vianu era un mare şi foarte rafinat eseist (poate nu suficient recunoscut), iar o carte precum Între violenţă şi compasiune. Amintirile unui psihiatru, ca să dau doar un titlu, atât de densă ca referință culturală, dar şi – mai ales – ca experienţă de viaţă şi trăire; în care afli despre dramele pe viaţă şi pe moarte ale psihoticilor, dar şi ale unui Gilbert Durand, de pildă, ca şi despre experienţe în priză directă cum sunt trăirile lui Ion Vianu după ingerarea de LSD; o astfel de carte pare scrisă pe alocuri cu pana şi nervul şi viaţa lui Montaigne.

Cărţile lui Ion Vianu, cărţi pe care nu le laşi din mână.

A fost şi un intelectual de curaj, se ştie măcar de la Mişcarea Goma încoace. Pun în cursive, nu insist.

Ştirea de azi mă afectează. Revăd cât de greu îmi era să-i spun „Ion”, la propunerea sa de prietenie. Rămâneam intimidat de statul de om de cultură şi de experienţa de viaţă asimilată. Astăzi mi se pare că am pierdut un prieten. Şi o prezenţă cât lumea. A rămas un loc gol şi un gol mare.

A murit Ion Vianu.

Foto: adevarul.ro