Ne dăm au nu seama, filmele dedicate polițiștilor – deloc puține, din contră: excesive, supranumerare și supraponderale, diluviene, uraganice – ne pot face să uităm de victime și de vinovați.
Pe victime înglobându-le-ntr-o bulă de tristețe vagă sau „de substrat”, ambalându-le-ntr-o milă principială sau empatie globală, lipsită de nuanțe, gradații, detalii. Iar pe criminali detestându-i în bloc, indiscriminat acoperindu-i de ură dizgrațioasă, fobie, foame de-ai vedea sfârtecați. Ideea fiind că pentru ambele cazuri, în afect și senzații intrăm și rămânem la fel de expeditivi, elementari, fruști.
Spre deosebire, cu privire la simpaticii polițiști, anchetatori, detectivi și justițiari urmăm firele și ramificațiile tuturor dificultăților și riscurilor vieților și meseriilor lor, prin urmare integrându-ne-n dialog, asocieri, narațiuni și dramaturgii mult mai generoase. Iar pentru dreptul și obligația pe care o au ca, în varii condiții și situații (mai mult/ mai puțin laxe), să practice violența punitivă, restrictivă și chiar vindicativă, îi mai podidim cu-o cuvă mare de tainică admirație și consacrare. Nu-s ei duri în contul nostru? Nu-i aplaudăm tocmai pentru o libertate ce-i pentru noi pierdută, pentru doritul (dar interzisul) fruct al ripostei personale?… Cum se face, cum nu, pe „oamenii legii” îi iubim necondiționat, pentru emotivitatea și imaginarul nostru ei devenind automat eroii și salvatorii lumii, în aura sau aureola lor cumulându-se reverberațiile oricăror basme copilărești și legende băbești, cu ajutorul lor înfundându-ne-n admirațiile tipice exaltărilor infantile. Pentru orice copii (cu-atât mai mult pentru ce-i ce-și exprimă populara dorință de-a se face polițiști), „a prinde hoții” înseamnă implicit și a le trage-o mămăiță de bătăiță, a-i captura înseamnă a-i chinui un picuț, a-i închide subînțelege beciul sau carcera, adică a-i umili și tortura cât de cât, a-i judeca înseamnă a-i băga la zdupul în care terorile și tortúrile-s la liberul fantezist. Asemenea fleacuri „normale” sunt bine știute de toți părinții, nu doar de experții-n psihologia infantilă. Păcat e însă că exact aceiași semeni și colegi nu procesează plenar că eternul „copil din noi” e etern (chiar dacă-i invizibil și refulat), drept pentru care tot cam copilărește simțim/ trăim „natural” și-n biografia matură.
Pe calea asta aparent rezonabilă, dar mai degrabă nedisjunsă nici moral, nici sentimental, ajungem să ne bucurăm public de-auzim că bugetele ministerelor de „Afaceri” Interne și-ale „protectivelor” forme de forțe armate și de securități politice cresc galopant. (E de mirat că nu intervine cu benevole donații chiar și poporul privat/ liberal). Lupta contra criminalității devine „lupta întregului popor” (vezi nu doar doctrina comunistă, ci și naivul inconștient colectiv, psihologia mulțimilor, activismul instigării de gloată), o ambalare a „cugetului și simțirilor” populare de partea unui Bine asigurat militărește de către guvernul-stat. Ceea ce nu-i negreșit rău și poate-o fi bine… dacă n-ar fi și carent, așadar păgubos. Și fără-ndoială demn de analiză atentă, de scrutare și din punct de vedere strict civic, individual psihologic, ba și psihosocial, psihocultural, psihomentalitar. Căci simpatia asta extrem-maniheistă față de polițai, insigne/ pistol și uniforme pe cai prea seamănă eteric și energetic cu simpatia față de haiducii hoți de codru/ drumeag și față de răzbunătorii cruzi ori pătimași. Fapt pentru care chiar ar merita să ne gândim serios ce-i cu noi, ce asocieri subconștient pleziriste și cu narcoză de libido ne exaltă neurocerebral și subcortical așa încât să fim (practic și efectiv, un pic și simultan) labili, poli/ multi-duplicitari etic.
>> 10 filme despre bolile psihice si ce putem invata din ele
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
Oricum, fapt (eficace) e că aceeași filmografie mondială care ni-i face dragi pe detectivi/ polițai are grijă să ne alimenteze duplicitatea profundă, obligându-ne să ne consfințim și simpatia față de bandiți, jefuitori, hoți. Uneori chiar punând actorii superpolițiștilor și bunilor spioni de tip Bond să joace roluri viceverse: superinteligenți spărgători de bănci, hoți de artă, delapidatori la scara cea mai babană.
În admirația spontană pe care-o resimțim ar trebui să ne vedem propria versatilitate, ambivalență, ambiguitate. La scara mică a vieții și activităților cotidiene, la un potențial și (ascuns) dezirant atingând în fantasme, filme și, la o adică, proprie circumstanței sau întâmplării: fără de limită. Principial meritând a ne recunoaște disponibilitatea față de accederea la încă cenzurata sau momentan nesperata șansă de a fi delicvenți, bandiți, fraudatori, șmecheri interlopi. (Re)vedeți naturala spontaneitate a maliției: bucuria de-al vedea pe-un coleg școlar căzând la joacă (deși știm că va face bubiță), bucuria ce ne face ca-n filmele mute sau la circ să râdem instant când vedem pe comici și clovni căzând pe coaja bananei sau trăgându-și scaunele unul altuia. Farsele fizice sunt mai tari ca bancurile vebale, iraționalul e totdeauna lubric și răsplătește. De-acolo până la a visa să fim buni ca să-i pocnim/ mătrășim pe cei răi, să fim răi ca să tragem clapa și să-i facem de râs pe paznicii binelui, aceeași adrenalină și-aceeași inervație sanghinară ni-i e duplicitară. Iată de ce putem deține o egală benevolență pentru excitarea intimelor propensiuni spre abuz și cruzime – fie pe pozitivul scuzabil, fie pe negativul penal.
Acu’ nici 20 de ani, după tot mai faimoșii și îndrăgiții jandarmi, militari și detectivi a venit moda răzbunării și omagierii medicilor. Seriale și telenovele tematice au oferit lumii în cele mai mărunte detalii viața și activitatea variatelor specializări alopate (de la veterinari la chirurgi cerebrali), a spitalelor de urgențe traumatice și-a laboratoarelor de experimente, a clinicilor de varii boli anatomopatologice sau situații de familie doctorală. Având drept urmare obișnuirea lumii cu vederea sângelui natural, a operațiilor pe viu și-a comelor induse, a suferințelor fizice explicate academico-științific, cu morți, țipete, tratamente, violențe, șantaj, decepții, drame private și doctori suferind grav în spital. Să lăsăm eroizarea doctorilor, bună de impresionat/ manipulat copiii de grădi sau școală primară. (Nu e adorabil să le-arăți românilor doctori cum la noi nu-s, și-anume care-și permit a pierde vremea vorbind calm și prelung, amabil și submisiv, tuturor aparținătorilor, despre starea și prognoza pacienților?… Nu e frumos să nici nu mai pomenim de șpaga medicală, chiar dacă spaima populară și lăcomia-n principiu sunt printre noi scop și foc de nestins?…).
Alte pachete socio-profesionale cărora li s-au deschis porțile monografierii și selectărilor relevante au descusut/ disecat și ilustrat artiști, savanți, muzicieni, matematicieni, pictori nebuni sau de geniu, vedete de rock/ jazz, trupe longevive sau supraviețuitori solitari. Laolaltă cu tehnicile fiecărei arte și meserii, nu romanțios și superficial ori eronat și simplist atinse, ca-n mai vechile filme, ci chiar cu termeni și formule adecvate, de cabină sau cabinet intern, cu gesturi și lexic specializate. Chiar și buchiniștii, puși să ardă cărți ori să omoare oameni de dragul unor obscurități vândute naivilor drept magice și apocaliptice, au avut parte de pelicule când de artă, când comerciale și foarte polițiste. Și mă opresc din orice listare, observând că arta filmului, tot mai abundentă, generoasă tematic și costisitoare-n costuri, în premii, câștiguri și faime, nu prea mai are pete albe referitoare la ce, pe cine și cum abordează, desfășură/ împrăștie, sintetizează, exploatează și expediază pentru piața de consum cinefilo-cinematografic.
>> Top 7 filme psihologice de vazut in vacanta
Ideea fiind că, în fine, deși absolut toate peliculele surprind și ilustrează arcanele psihologiei umane, încet-încet vine-n fine și rândul psihologilor și psihiatrilor, al psihoterapeuților și-al psihoterapiilor, al asistenților sociali a căror viață lăuntrică numai parfum simplu și limpede sau facil nu e. Temă în care recomand urgenta vizionare a filmului spaniol Doar o dată / Solo una vez (r. Guillermo Ríos Bordón, 2021) – o picătură de ocean, dar de-un debut bun și tare. Să sperăm că apărea-vor și alte filme monografice, biografii documentare sau artistice, miniserii, seriale gen telenovele (serios, chiar și prostituatelor contemporane li s-au dedicat filme prelungi de 2-3 decenii încoa, în vreme ce acelea poetizând și melodramatizând curtezanele exotic-orientale nu se mai opresc nici după 60-80 de ani!), de-acum servindu-ne pe pâinea dulcelui ecran mai multă psihologie explicită, științific aplicată, profesională și profesionistă, terapii la concret.
Doar o dată oferă protagonistei cel mai fragil (și slab) rol: o femeie specializată-n tratarea violenței masculine/ machiste, având clienți disperați, mincinoși și vicleni, așadar cât se poate de normali și comuni. Și ne dă la-nceput falsa impresie de-a derula o povestioară relativ cuminte (o zi din viața unui terapeut/ analist/ șrink/ psihopup), banală, didactică, de etici legaliste, așadar simple și clare. Însă prin rolurile secundare acumulează tensiune și conflictualitate de peste tot, construind un crescendo și climax admirabile (prin asta filmul civic devine artistic), sfârșind într-o aglomerare sau suprapunere de grenade și mine umane cu stări de spirit iminent explozive. Sfârșit care nu-i al devoalării raționale și-al idealistei extirpări a violenței din visceral-vegetativul compulsiv, ca și din arheocortexul mamiferic al omenetului actual, ci din contră. E al paradoxalei și convingătoarei demonstrații cum că (după zicala „rău cu rău, dar mai rău fără rău”) există și momente în care agresiunea poate deveni soluție salutară, ultimă (admisibilă nu doar în contul sau favoarea respectaților polițai). Sau cel puțin că firea omenească nu poate ieși din lanțul determinărilor primitive, de-ales totuși în cazuri extreme. Aici chiar psihoterapeuta care repetase mereu (ca la carte) că violența e-ntotdeauna ilicită, nejustificată, inacceptabilă, e nevoită să-i admită și chiar indice ocurența. Fie și doar excepțional, lăsată ca să fie, agresivitatea primară poate „sparge buba”, adică poate spulbera situații anxiogene, poate rezolva spaime, fobii, paranoie, pericol real, nedreptăți. Nimic din cele-nșirate nefăcând parte din discursul și metoda curentă, alternativa instinctului brut funcționând nu numai distrugând ireparabil, ci cum/ necum din contră. Siderarea și înmărmurirea tuturor personajelor din scena finală e una din cele mai șocante și de gândit suspensii ale gândului, științei, conștiinței.
Doar o dată e-un film care, apropiindu-se de viață „bărbătește”, fără ipocrizii și politețuri curente, bate filmul. Trebuie recomandat inclusiv cineaștilor. Regizorilor care, narcisici, nu rareori își produc filmele doar în baza propriilor amintiri, dezamăgiri sau traume din copilărie și adolescență. Să ia pildă de cât de complex, surprinzător, instabil și contradictor poate funcționa nu doar omul, în indelebila-i necunoaștere/ aburire de sine, ci inclusiv cât de limitate, teoretico-artificiale și incapabile pot fi eșafodajele logice proprii științelor, ale celor mai bine intenționate norme și bine-nvățate metode, ale celor mai antrenate conștiințe.
Psihopatologia vieții obștești, normale, cotidiene, merită să devină concept pe cât de extins pe-atât de comun, banal, popular știut și observat (inclusiv unde nu te-aștepți, căci mari șanse să fie cazul); și totodată ilustrat și aplicat cât mai frecvent în narațiunile teatrale, vizuale și auditive. Căci dacă din grozava operă a lui Almodóvar și din psihanalizele amuzate ale lui Woody Allen cinefilii au apreciat doar anecdotica și arta („pentru artă”), așa evitând oglindirea de sine, preferând ficțiunea și parând/ ricoșând priceperea realismului cotidian, din tipul unei asemenea aplicații civice mai ample, incluzive și integrative, se poate extrage și-un dram-2ă de identificare, de rapel personal, de autoreflectare, de psihopedagogie autogenă.
