Eroarea fundamentală a terapiei cognitive este presupunerea că emoția este mediată de convingeri (beliefs) și că simpla revizuire a convingerilor va schimba experiența emoțională. Doar că cercetările în domeniul psihologiei experimentale arată că afectele preced cogniţia (cognition; mai întâi apar sentimentele, apoi cunoaşterea), precum şi că neuroștiința ne spune că gândirea și sentimentele apar în centre cerebrale diferite, iar emoțiile sunt mai susceptibile de a modifica gândirea decât invers. Un truc genial în comercializarea terapiei cognitive este alinierea la știință ignorând totdeodată ceea ce ne spune știința.
Deși nu acesta este subiectul nemijlocit al prezentei discuții, implicaţiile conduc şi spre politică: Partidele sau candidații care fac apel la fapte și rațiune au cea mai mare probabilitate de a pierde. Partidele sau candidații care fac apel la emoții au șanse să câștige. Cercetarea științifică a demonstrat acest lucru.
Atunci când terapiile care se concentrează pe schimbarea cognițiilor (convingerilor) sunt utile, majoritatea beneficiilor provin de fapt din alte elemente ale terapiei, nu din intervențiile cognitive (de exemplu, din „factori comuni” tuturor terapiilor precum relația terapeutică, discuția, ascultarea, atenția, așteptarea unui ajutor).
>> 10 semne care arată că eşti în contact cu latura ta emoţională
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
Afectele preced cogniţia
Robert Zajonc a fost un cercetător de renume mondial care a demonstrat că sentimentul precede gândirea, că afectele preced cogniţia. Aaron Beck, părintele de renume mondial al terapiei cognitive, a construit un model de terapie care presupune contrariul. Au fost contemporani și i-am cunoscut pe amândoi. Mă îndoiesc că au comunicat vreodată.
Despre cercetarea lui Robert Zajonc asupra faptului că afectele preced cogniţia puteţi citi aici: On the primacy of affect. (apa.org)
În ultimii săi ani, Aaron Beck pare să fi recunoscut problema intricată în modelul său și a început să schimbe semnificația termenului „cogniţie” [sau „cunoaştere”] pentru a desemna în esență orice / toată activitatea mentală, atât conștientă, cât și inconștientă. Astfel, termenul „cogniţie” a ajuns să însemne totul și nimic. Dar această nouă utilizare a termenului „cogniție” a fost în contradicție explicită cu 1) modul în care a definit și a utilizat inițial termenul, 2) modul în care este înțeles pe scară largă de alți cercetători și practicieni și 3) modul în care este operaționalizat (implementat) în aproape toate cercetările psihoterapiei cognitiv-comportamentale. Nu știu dacă el a recunoscut vreodată că a redefinit conceptul de „cogniție” pe care se bazase întregul său model de tratament. Cu cât mergea mai departe în viața și practica sa, cu atât încorpora mai mult conceptele și metodele formării sale psihanalitice.
Psihoterapia cognitiv-comportamentală a „celui de-al treilea val”
Un răspuns obişnuit din partea susținătorilor psihoterapiei cognitiv-comportamentale este că abordarea lui Beck a fost înlocuită de terapiile „celui de-al treilea val”, care încorporează mindfulness-ul / adresează emoțiile mai direct. Poate că aceste terapii produc rezultate mai bune, poate că nu – dar argumentele lor ridică o întrebare crucială cu privire la „marca” [brand-ul] de psihoterapie cognitiv-comportamentală. „Marca” psihoterapiei cognitiv-comportamentale a fost întotdeauna aceea că se bazează pe știință, pe evidență și că aceasta este ceea ce o deosebește de alte terapii precum psihodinamica. (Ceea ce este de fapt neadevărat, deoarece cercetările arată rezultate la fel de bune pentru terapiile psihodinamice – și, de altfel, pentru toate abordările terapeutice mainstream. Dar am divagat). Afirmațiile conform cărora așa-numitele terapii din al treilea val sunt superioare rămân simple afirmații nedovedite. Unde sunt studiile privind rezultatele care compară terapia cognitivă a lui Beck cu „al treilea val” de psihoterapie cognitiv-comportamentală și care arată rezultate superioare pentru terapiile celui de-al treilea val?
>> McMindfulness: Budismul pe care vi-l vând neoliberalii
În general, nu sunt un fan al argumentelor de genul „unde sunt dovezile?”, dar problema aici este că trăsătura distinctivă (pretinsă) a abordării psihoterapiei cognitiv-comportamentale este angajamentul său față de știință și dovezi. În acest caz, susținătorii psihoterapiei cognitiv-comportamentale vor şi să aibă prăjitura și să o şi mănânce. Ei doresc 1) să afirme că psihoterapia cognitiv-comportamentală se bazează pe știință, 2) să respingă criticile spunând că nu se aplică variantelor mai noi ale psihoterapiei cognitiv-comportamentale și 3) să nu ofere nici o dovadă științifică (și să nu efectueze nici o cercetare) care să demonstreze că abordările celui de-al treilea val sunt mai eficiente. Ca întotdeauna, terapiile sunt comparate cu grupuri placebo care nu primesc nici o terapie sau cu o terapie inertă care nu este menită să abordeze problema clinică. Astfel de cercetări pot arăta doar că un tratament este o îmbunătățire faţă de nici un tratament – nu că este o îmbunătățire față de o altă terapie legitimă. Așadar, este vorba de știință ca o vorbă, nu în faptă. Despre „ştiință” ca branding.
Acest text a fost tradus şi publicat la Cafe Gradiva cu acordul autorului Jonathan Shedler @jonathanshedler
Foto pentru articolul „Afectele preced cogniţia”: rawpixel.com pe Freepik
