Ce relaţie există între anxietatea de separare a copilului şi autoritatea parentală?
Sarcina autorității parentale în procesul de educație al copilului, afirmă terapeuta Ariane Bilheran, este de a-l învăța „în primul rând ce înseamnă amânarea satisfacerii dorințelor” și a-l trata pe copil „ca pe o ființă în devenire”, asigurându-i hrană deopotrivă materială, emoțională, intelectuală, astfel încât acesta să-și dorească „să evolueze și să se străduiască în acest sens”.
Această atitudine educativă se remarcă a fi necesară cu atât mai mult în cazul în care copilul prezintă comportamente impulsive sau provocatoare, uneori chiar agresive la adresa celor din jur (lucruri și / sau oameni). Importantă aici este impunerea autorității ca model de granițe și limite ferme, conținătoare, care să-l ajute pe copil să învețe cum să facă față impulsurilor și să gestioneze cauza reacției, atenuând sau chiar eliminând efectul disproporționat și disfuncțional de la nivelul conduitei.
Autoritatea înseamnă, așadar, a ști mai întâi să răspunzi nevoilor copilului și să analizezi cauza unui comportament provocator.
>> Citiţi despre cum Anxietatea la copii poate fi prevenită de părinţi
Anxietatea de separare a copilului în lipsa autorităţii
În legătură cu absența autorității – sau, mai bine zis, cu disfuncțiile acesteia – din relația parentală, anxietatea de separare a copilului se poate instala ca reacție la mediul educațional destructurat și imprevizibil. Copilul este lăsat să facă față singur acestor impulsuri interioare fără a avea nici sprijinul și nici experiența necesare conținerii lor pe cont propriu.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
Mai mult decât atât, în momentul în care mesajele pe care le primește din partea figurilor de atașament față de conduita sa sunt de respingere, judecată, dezaprobare, copilul trăiește abandonul: „dacă nu te potolești, te las aici”, „te dau lui X sau lui Y”, „plec fără tine” etc. sunt mesaje ce conțin de fapt amenințarea abandonului, care la rândul său „înseamnă amenințarea cu retragerea dragostei și experiența unei suferințe reale.”
Astfel, ce mai este demn de remarcat, conform terapeutei Ariane Bilheran, în funcție de răspunsul pe care părintele îl oferă mai departe la anxietatea de separare a copilului, acesta se poate îndrepta în două direcții compensatorii sau de apărare – dar care reprezintă fețele aceleiași monede, anume dependența și supunerea relaționale.
Pe de o parte, copilul poate să asculte de vocea autorității, supunându-se acesteia pentru a nu se confrunta cu retragerea dragostei, cu prețul pierderii autonomiei.
Pe de altă parte, copilul „va căuta să se supună unei dominații tiranice”, vulnerabil devenind ulterior „față de lideri manipulatori, «profeți», tirani ori demagogi…”.
Ca ultimă remarcă, terapeuta Ariane Bilheran adresează întrebarea pertinentă cu privire la nevoia de a „ne crea niște dumnezei masculini”:
O facem pentru a înlocui figura paternă […] sau ni-i creăm pentru că autoritatea paternă a fost fie fragilă, fie autoritară și, prin urmare, nesecurizantă (nu ne-a protejat de anxietatea de separare)?
>> Donald W. Winnicott – Câteva concepte
Bibliografie: Ariane Bilheran, Psihopatologia autorităţii, Editura Trei, Bucureşti, pp. 94-99
Foto: freepik
