Autoritatea parentală, laxismul şi pericolele „parenting”-ului

Şi ce este educaţia?

Pornind de la originea cuvâtului, educația se referă la „conducerea dincolo de” stadiul de neștiință, de necunoaștere, de infantilitate, presupunând ghidarea copilului „pentru a deveni la maturitate autorul actelor sale”, afirmă Ariane Bilheran în opul Psihopatologia autorității.

Disciplinarea, la rândul ei, presupune conducerea către o stare de autonomie ce respectă individualitatea atât de sine, cât și a celorlalți, în special prin puterea exemplului. Aici se întrevede relevanța figurii autoritare, care are nevoie să fie un model pentru copil, acesta învâțând,

înainte de toate prin imitarea adulților din jurul său, adulți care se supun ei înșiși regulilor impuse.

>> Idealizarea autorităţii parentale, rănile copilăriei şi „pedagogia neagră”, după a 5-a poruncă

Autoritatea parentală şi laxismul în parenting şi educaţie

Cu alte cuvinte, autoritatea parentală nu este discreționară, nici nu se află mai presus de lege ori se poate sustrage aplicării acesteia. Autoritatea parentală sănătoasă înțelege faptul că legătura solidă dintre oameni este cea în care „fiecare își cunoaște propriul loc, dar și pe al celuilalt”, aspect prezent în mod necesar și în contextul dinamicii familiale, dintre părinte și copil.

În opoziție față de educare, precum și complet diferit de „dresare” și de constrângere, laxismul nu admite distincția și nu vede separarea ca fiind necesară și inerentă, întrucât autonomia psihică nu se poate dezvolta fără garanția unei relații apropiate, dar nu simbiotice. În caz contrar, fără acest tip de relaționare, „copilul nu se dezvoltă în plan psihic”, atrage atenția Ariane Bilheran.

Construirea sentimentului de siguranță se face pornind de la modul în care regulile lumii îi sunt prezentate copilului, ceea ce înseamnă că acestea nu trebuie impuse arbitrar sau discreționar, ci în mod coerent, just, și însoțite de explicații. Exemplaritatea autorității se manifestă totodată și prin aplicarea deopotrivă justă și proporțională a consecințelor nerespectării regulilor – anume, prin aplicarea sancțiunilor.

Autoritatea parentală constă în îndeplinirea prealabilă a rolului de „scut protector” în raport cu pulsionalul,

care securizează astfel copilul de forțele inconștiente, primitize, destructurante și destabilizante. Acest lucru se face în mod necesar prin conținerea oferită atât din punct de vedere emoțional, cât și la nivelul conduitei – așadar, prin oferirea de repere sub forma limitelor. Absența acestora „generează întotdeauna o angoasă reală la copil sau la adolescent”.

Această constrângere [a limitelor] trebuie aplicată de manieră coerentă, cu bunăvoință, în scopul e a ajuta copilul să crească, să se autonomizeze, cu alte cuvinte să interiorizeze legile universale și umanizante.

„Constrângerea în sine”, din acest punct de vedere, „este securizantă”, ceea ce atrage atenția asupra pericolului curentelor recente de parenting și educație care se feresc în a pune orice fel de limite copilului, din teama „de a nu-l face cumva să sufere”.

Ceea ce nu se înțelege însă este printr-un astfel de parenting că se expune astfel copilul unei suferințe exponențial mai mari, întrucât este privat de asimilarea mecanismelor de a face față constrângerilor și limitărilor inerente experiențelor pe care dezvoltarea și, în general, viața le impune asupra tuturor.

>> Relaţia reală dintre psihanalist şi pacient

Bibliografie: Ariane Bilheran, Psihopatologia autorităţii, Editura Trei, Bucureşti, pp. 79-94.

Foto: freepik